Când casa rămâne mută: Mărturisirile unei mame singure

— Nu uita să-mi trimiți poze cu noua ta cameră, Ilinca! vocea mea tremura, încercând să par veselă, în timp ce fiica mea cea mică își îndesa ultimele haine în valiză. Rareș, fratele ei, deja cobora scările cu pași grăbiți, nerăbdător să ajungă la tren. În acea dimineață de septembrie, casa noastră din Pitești părea mai mică decât oricând, de parcă pereții se strângeau în jurul meu, pregătindu-se să mă înghită odată ce ușa se va închide.

— O să fie bine, mamă, mi-a spus Ilinca, încercând să-mi zâmbească. Dar ochii ei trădau aceeași teamă pe care o simțeam și eu. Am îmbrățișat-o strâns, poate prea strâns, ca și cum aș fi putut opri timpul.

După ce taxiul a dispărut la colțul străzii, am rămas în pragul ușii, cu mâinile atârnând neputincioase pe lângă corp. Pentru prima dată după douăzeci de ani, casa era goală. Nu mai era nimeni care să trântească uși, să râdă sau să ceară ciorbă la cină. Doar eu și ticăitul monoton al ceasului din bucătărie.

În primele zile am încercat să mă mint că e o vacanță. Am făcut ordine prin dulapuri, am spălat perdelele, am gătit sarmale ca pentru o armată. Dar nimeni nu venea să le mănânce. Seara, mă prindeam uitându-mă la telefon, așteptând un mesaj sau un apel. Rareș răspundea scurt: „Sunt bine, mamă. Am cursuri.” Ilinca trimitea poze cu colegii ei din Timișoara, mereu zâmbind larg. Mă bucuram pentru ei și totuși simțeam cum ceva din mine se rupe încet.

Într-o noapte, am visat că îi strigam pe nume prin casă și nu răspundea nimeni. M-am trezit plângând și m-am întrebat: cine sunt eu acum? Toată viața mea s-a învârtit în jurul lor. Am renunțat la serviciu când Rareș era mic și apoi nu m-am mai întors niciodată cu adevărat la muncă. Soțul meu, Doru, ne-a părăsit când Ilinca avea doar patru ani. De atunci am fost doar noi trei. Eu și copiii mei.

Mama mea mă suna zilnic să mă întrebe dacă am mâncat sau dacă nu vreau să vin la ea la țară. Dar nu voiam să plec nicăieri. Mă simțeam ca o fantomă rătăcită printre lucrurile lor: jucării vechi, caiete de liceu, fotografii cu zâmbete largi și promisiuni de viitor.

Într-o zi, vecina de la trei, doamna Stanciu, m-a invitat la cafea. — Mariana, nu poți să stai așa singură! Hai la mine să mai povestim. Am acceptat din politețe, dar discuția s-a transformat rapid într-o confesiune amară despre soțul ei bolnav și fiica plecată în Italia. — Știi ce greu e să nu ai pe nimeni aproape? m-a întrebat ea cu ochii umezi. Am dat din cap și am simțit cum lacrimile îmi urcă în gât.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Am realizat că nu sunt singură în suferința mea. Sunt atâtea mame ca mine care rămân cu mâinile goale după ce copiii pleacă în lume. Dar ce facem noi cu viețile noastre? Ne stingem încet sau încercăm să ne regăsim?

Am început să ies mai des din casă. M-am înscris la un curs de pictură la Casa de Cultură. La început mi-a fost rușine – eram cea mai bătrână dintre cursanți și mâinile îmi tremurau când țineam pensula. Dar profesoara, doamna Viorica, m-a încurajat: — Mariana, nu contează vârsta! Contează să-ți dai voie să simți din nou bucurie.

Cu timpul, am început să pictez flori și peisaje din copilăria mea. Culorile mi-au umplut sufletul de o liniște pe care nu o mai cunoscusem demult. La cursuri am cunoscut-o pe Anca, o femeie divorțată care își crescuse singură băiatul și care acum se pregătea să plece voluntar într-un sat uitat de lume ca să-i învețe pe copii să citească.

— Nu ți-e frică să fii singură? am întrebat-o într-o zi.
— Ba da, mi-e frică în fiecare zi. Dar frica asta mă împinge înainte. Dacă stau pe loc, mă sufoc.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte mult timp. Într-o seară am găsit curajul să-i scriu lui Doru un mesaj scurt: „Copiii sunt bine. Eu încerc să fiu bine.” Nu mi-a răspuns niciodată, dar nu mai conta.

Am început să-mi sun copiii mai rar și să le spun povești despre picturile mele sau despre plimbările prin parc cu doamna Stanciu. La început păreau surprinși – „Mamă, chiar ai ieșit din casă?” – dar apoi au început să mă întrebe ce am mai făcut nou.

Într-o duminică ploioasă, Ilinca m-a sunat plângând: — Mamă, mi-e dor de tine! Am stat ore întregi la telefon povestind despre tot ce ne lipsea una alteia. Atunci am înțeles că legătura dintre noi nu depinde de distanță sau de prezența fizică.

Acum casa mea e tot tăcută uneori, dar nu mă mai sperie liniștea. Am învățat că pot fi mai mult decât mama lor – pot fi femeia care pictează flori galbene într-o cameră micuță din Pitești și care visează din nou.

Mă întreb adesea: câte dintre noi uităm cine suntem atunci când copiii pleacă? Și oare cât curaj ne trebuie ca să ne regăsim pe noi înșine după ce casa rămâne mută?