Când Acasă Nu Mai Înseamnă Acasă: Povestea Unei Familii Frânte
— Nu pot să cred că ai făcut asta, tata! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji. Era o seară rece de noiembrie, iar camera mea din căminul studențesc părea brusc prea mică pentru toată durerea care mă sufoca. Telefonul încă vibra pe masă, iar vocea mamei încă îmi răsuna în urechi: „Tatăl tău a plecat. Nu știu ce să fac, Ilinca…”
Aveam 22 de ani și tot ce-mi doream era să termin facultatea de Litere din București, să-mi găsesc un rost și, poate, să-i fac mândri pe ai mei. Dar visul meu s-a prăbușit într-o clipă. Tata, omul care mă învățase să merg pe bicicletă pe aleile din Parcul Tineretului, care mă ținuse de mână la primul meu spectacol de balet, a ales să plece. Și nu oricum: cu o femeie mai tânără decât mine, o fată pe care o cunoscuse la serviciu.
Mama a rămas singură într-un apartament cu două camere din Drumul Taberei, cu rate la bancă și o inimă zdrobită. Eu am încercat să fiu tare pentru ea, dar adevărul e că mă simțeam pierdută. Prietena mea cea mai bună, Roxana, încerca să mă ajute:
— Ilinca, trebuie să mergi mai departe. Nu e vina ta ce s-a întâmplat între ei.
Dar cum să nu simt că e vina mea? Poate dacă aș fi fost mai prezentă acasă… Poate dacă nu aș fi plecat la facultate…
Au trecut luni în care mama nu ieșea din casă decât ca să meargă la serviciu. Seara plângea în pernă, crezând că nu o aud. Eu veneam acasă la sfârșit de săptămână și încercam să aduc puțină lumină în apartamentul nostru trist. Dar tata nu mai suna, nu mai întreba de noi. Parcă dispăruse cu totul.
Într-o zi, după aproape doi ani de tăcere, am primit un mesaj scurt: „Ilinca, aș vrea să vorbim. Tatăl tău.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ce putea să spună? Ce scuză putea găsi pentru tot ce ne făcuse?
M-am întâlnit cu el într-o cafenea mică de lângă Universitate. Era schimbat: mai slab, cu părul încărunțit și ochii obosiți. A încercat să zâmbească, dar zâmbetul lui era trist.
— Știu că nu merit iertarea ta, Ilinca. Dar vreau să încerc să repar ceva… dacă se mai poate.
L-am privit lung. În mintea mea se derulau toate serile în care mama adormea cu poza lui pe noptieră, toate zilele în care mă simțeam invizibilă pentru el.
— Nu poți repara ce-ai stricat atât de ușor, i-am spus cu voce joasă. Mama încă suferă. Eu încă sufăr.
A oftat adânc.
— Am fost un laș. Am crezut că pot începe o viață nouă fără trecutul meu. Dar trecutul m-a ajuns din urmă.
Am plecat fără să-i spun dacă îl iert sau nu. Nu eram pregătită.
Anii au trecut greu. Mama a început să-și revină încet-încet, dar nu a mai fost niciodată aceeași femeie veselă care dansa prin bucătărie când gătea sarmale. Eu am terminat facultatea și m-am angajat la o editură mică. Tata a încercat să revină în viața noastră: trimitea mesaje de Crăciun, ne invita la cafea, dar mereu simțeam un zid între noi.
Într-o seară de iarnă, când ningea ca-n copilărie și Bucureștiul era acoperit de luminile sărbătorilor, mama m-a întrebat:
— Crezi că ar trebui să-l iert?
Am rămas pe gânduri mult timp. O parte din mine voia să spun „da”, pentru liniștea ei. Alta voia să țipe „nu”, pentru toată durerea pe care ne-a provocat-o.
— Nu știu, mamă… Poate că iertarea nu e pentru el, ci pentru tine.
A doua zi l-am sunat pe tata și l-am invitat la noi acasă. A venit cu un buchet de flori ofilite și ochii plini de lacrimi nespuse.
— Îmi pare rău pentru tot ce v-am făcut… Vreau doar să vă am aproape, atât cât mai pot.
Mama l-a privit lung și i-a spus:
— Nu pot uita, dar pot încerca să te iert. Pentru mine. Pentru Ilinca.
A fost un început timid. Nu am redevenit niciodată familia care eram înainte. Tata venea uneori la masă duminica, dar mereu exista o tăcere apăsătoare între noi. Unele răni nu se vindecă niciodată complet.
Acum am 29 de ani și încă mă întreb dacă acasă va mai însemna vreodată liniște și siguranță pentru mine. Poate că uneori trebuie să învățăm să trăim cu lipsurile și cu dorul de ceea ce am pierdut.
Oare chiar putem ierta cu adevărat? Sau doar învățăm să trăim cu golurile lăsate de cei dragi?