„Am dat totul copiilor mei, iar acum mă simt o povară”

— Mamă, nu mai insista, te rog! Știm noi ce avem de făcut! vocea Irinei, fiica mea cea mare, răsună tăios în bucătăria mică, plină de aburii ciorbei pe care o pregătisem pentru toți. Mâinile îmi tremurau ușor pe lingura de lemn, dar încercam să-mi păstrez calmul. Mă uitam la ea, la chipul acela frumos și hotărât, și nu-mi venea să cred că fetița pe care o țineam odinioară în brațe putea să-mi vorbească așa.

Nu era prima dată când auzeam cuvinte ca acestea. De când copiii mei au crescut și și-au făcut propriile familii, simt că locul meu în viața lor s-a micșorat cu fiecare an. Am renunțat la tot pentru ei: la carieră, la prieteni, la visuri. Când s-a născut Vlad, al doilea băiat al nostru, am decis împreună cu soțul meu, Doru, că e mai bine să rămân acasă. El lucra mult la combinat, aducea bani buni, iar eu eram convinsă că nimic nu e mai important decât să fiu alături de copii.

Anii au trecut repede. Dimineți cu miros de lapte fiert și pâine prăjită, după-amiezi cu teme și povești, seri cu febră și griji. Am fost acolo la fiecare pas: la serbări, la olimpiade, la primele iubiri și primele dezamăgiri. Am pus mereu pe primul loc nevoile lor. Când Doru a început să lipsească tot mai des de acasă, m-am străduit să le fiu și mamă, și tată. Nu m-am plâns niciodată.

Acum, când casa s-a golit și fiecare dintre ei are propria familie, mă trezesc adesea singură la masa mare din sufragerie. Îmi amintesc cum alergau prin casă, cum se certau pe jucării sau se ascundeau sub masă ca să nu-i găsesc. Acum vin rar. Irina e mereu ocupată cu serviciul și copiii ei. Vlad s-a mutat la București și ne sună doar când are nevoie de ceva. Iar Andreea, mezina mea, pare că a uitat complet de mine de când s-a măritat cu Radu.

— Mamă, nu mai trebuie să vii în fiecare sâmbătă cu mâncare! Avem și noi frigider! mi-a spus Andreea într-o zi, pe un ton care m-a durut mai tare decât orice palmă.

Nu înțeleg unde am greșit. Oare am dat prea mult? Oare i-am sufocat cu dragostea mea? Sau poate lumea s-a schimbat și eu am rămas în urmă? Mă uit la pozele din ramă: trei copii frumoși, zâmbitori, cu ochii luminoși. Unde sunt acei copii acum?

Într-o seară de toamnă târzie, Doru a venit acasă mai devreme decât de obicei. L-am găsit stând pe întuneric în bucătărie.

— Ce faci aici? l-am întrebat încet.
— Mă gândesc… la noi. La tine. La copii. Parcă nu mai suntem o familie, Maria.

M-am așezat lângă el și am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi.

— Am făcut tot ce am putut pentru ei… Și acum parcă nu mai avem niciun rost.
— Poate că trebuie să-i lăsăm să-și trăiască viața lor. Să ne găsim și noi altceva de făcut.

Dar cum să-mi găsesc altceva de făcut? Toată viața mea a fost despre ei. Nu știu cine sunt fără rolul de mamă.

Într-o duminică am decis să merg neanunțată la Irina. Am bătut la ușă cu un coș plin de plăcinte calde. Mi-a deschis nepoțica mea cea mică.

— Bunica! Ce bine că ai venit!

Am intrat în casă cu inima strânsă. Irina era la bucătărie, obosită și nervoasă.

— Mamă, ți-am spus să mă suni înainte să vii…
— Am vrut doar să vă văd… Să vă aduc ceva bun…
— Nu avem nevoie! Nu vezi că mă pui într-o situație dificilă?

M-am simțit mică, inutilă. Am lăsat coșul pe masă și am plecat fără să spun nimic. Pe drum spre casă ploua mărunt. M-am oprit pe o bancă în parc și am plâns ca un copil.

În zilele următoare nu am mai sunat pe nimeni. Doru mă privea îngrijorat.

— Maria, nu poți trăi doar pentru ei. Trebuie să te gândești și la tine.

Dar cum? Cine sunt eu fără grijile pentru copii? Am încercat să citesc o carte, să cos ceva pentru nepoți, dar totul părea lipsit de sens.

Într-o zi m-a sunat Vlad.

— Mamă… scuză-mă că n-am dat niciun semn… Am avut mult de lucru… Dar știi ceva? Mi-e dor de ciorba ta de perișoare…

Am simțit o bucurie amară. Poate că încă mai au nevoie de mine… dar doar când le convine lor?

Seara aceea am petrecut-o uitându-mă la poze vechi și întrebându-mă dacă sacrificiul meu a avut vreun rost. Dacă dragostea mea a fost prea sufocantă sau dacă pur și simplu copiii cresc și uită…

Poate că multe mame din România se regăsesc în povestea mea: femei care au dat totul pentru familie și acum se simt invizibile. Oare există o cale să ne regăsim pe noi înșine după ce rolul de mamă devine doar o umbră?

Mă întreb: Oare chiar trebuie să ne retragem din viețile copiilor noștri sau există o cale prin care putem rămâne aproape fără să-i sufocăm? Voi ce credeți?