„Acum ai propria ta familie, Irina! Nu te mai întoarce!” – O întoarcere acasă care a schimbat totul

— Irina, ce cauți aici? Ai uitat că ai propria ta familie acum? Vocea mamei mele a tăiat aerul ca un cuțit, rece și tăioasă, de parcă fiecare cuvânt ar fi vrut să mă alunge din pragul casei în care am crescut. M-am oprit în ușă, cu bagajul în mână, încercând să-mi adun curajul. Nu mă așteptam la flori sau la îmbrățișări, dar nici la privirea aceea de gheață, pe care nu i-o știam.

— Mamă, am venit doar pentru câteva zile… Am nevoie să stau aici. E greu acasă, cu Rareș mereu plecat și fetița bolnavă… simt că mă sufoc. Am nevoie de tine, am nevoie de liniștea asta, am nevoie să fiu din nou copilul tău măcar pentru puțin timp.

Mama s-a uitat la mine ca la o străină. — Irina, nu mai ești copil. Ai ales să pleci, ai ales să-ți faci viața ta. Acum trebuie să te descurci. Nu poți veni aici de fiecare dată când ți-e greu. Casa asta nu mai e a ta.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am uitat spre tata, care stătea în colțul bucătăriei, cu ochii în pământ. Nu a zis nimic. Fratele meu, Vlad, nici nu s-a deranjat să iasă din cameră. Am simțit că nu mai aparțin locului acesta, că rădăcinile mele au fost smulse fără milă.

Am lăsat bagajul jos și am încercat să-mi stăpânesc lacrimile. — Mamă, nu vreau să-ți cer nimic. Doar câteva zile… Nu mai pot acasă. Rareș nu mă ascultă, totul e pe umerii mei, iar tu… tu erai singura la care mai puteam veni.

— Irina, nu vreau să te rănesc, dar trebuie să înveți să fii puternică. Eu nu mai pot avea grijă de tine. Am grijile mele, sănătatea mea nu mai e ca înainte. Vlad are nevoie de mine. Tu ai ales alt drum.

M-am simțit ca și cum aș fi fost dată afară din propria viață. Am ieșit pe prispă și am privit grădina unde alergam când eram mică. Mirosea a iarbă proaspăt cosită și a ploaie veche. Am vrut să țip, să plâng, să dau timpul înapoi.

În acea noapte am dormit pe canapeaua din sufragerie, cu spatele la ușă și cu inima frântă. Dimineața m-am trezit devreme și am ieșit afară. Tata era deja la poartă, fuma o țigară și se uita la drum.

— Tată… tu ce crezi? Chiar nu mai am loc aici?

A oftat adânc și a aruncat chiștocul pe jos. — Irina, știi cum e mama ta… Nu-i place să arate că-i pasă, dar îi pasă. Doar că… s-a schimbat mult după ce ai plecat tu. Parcă s-a închis în ea.

— Dar eu nu am plecat ca să-i fac rău! Am plecat pentru că voiam altceva… voiam să trăiesc altfel decât ea!

— Știu, fata tatei… dar uneori oamenii rămân blocați în trecut. Și mama ta n-a știut niciodată cum să-și arate dragostea altfel decât prin reguli și reproșuri.

Am simțit un nod în gât. — Și eu ce fac acum?

— Te întorci la familia ta și lupți pentru ea. Asta e viața de adult.

Cuvintele lui m-au durut, dar aveau un sâmbure de adevăr. M-am întors în casă și am găsit-o pe mama făcând cafea.

— Mamă… dacă aș fi avut nevoie doar să mă odihnesc? Dacă aș fi vrut doar să stau lângă tine fără să cer nimic?

S-a oprit din mișcare și m-a privit pentru prima dată cu ochii umezi. — Irina… mi-e greu să te văd suferind și să nu pot face nimic. Mi-e frică să nu te pierd de tot dacă te obișnuiești iar aici.

— Nu o să mă pierzi… dar nici nu pot trăi fără rădăcini.

A oftat și mi-a pus o ceașcă de cafea în față. — Poate că nici eu nu știu cum să fiu mamă pentru o femeie adultă.

Am băut cafeaua în liniște, fiecare pierdut în gândurile lui. Când am plecat, mama m-a îmbrățișat scurt, ca pe vremuri.

În trenul spre București m-am uitat pe geam la câmpurile galbene și la satele care treceau pe lângă mine ca niște fantome ale trecutului. M-am întrebat dacă voi putea vreodată să mă simt întreagă: între două lumi care mă resping și mă cheamă în același timp.

Poate că toți ajungem la un moment dat străini în propria familie. Dar oare chiar trebuie să ne rupem de rădăcini ca să ne găsim pe noi înșine? Sau există o cale de a împăca trecutul cu prezentul fără să pierdem tot ce iubim?