Ochelarii murdari ai soacrei mele și răzbunarea tăcută

— Ochelarii dumneavoastră sunt atât de murdari încât și porcii din sat ar fi rușinați să-i poarte, am spus, cu voce tremurată, dar hotărâtă. În bucătăria mică, cu miros de ceapă prăjită și lemn ars, tăcerea s-a așternut ca o pătură grea peste noi. Soacra mea, doamna Viorica, s-a oprit din frecat farfuriile și m-a privit peste rame, încercând să-și dea seama dacă am glumit sau dacă, într-adevăr, am îndrăznit să-i vorbesc astfel.

Nu era prima dată când simțeam că explodez. De când m-am măritat cu Radu, fiul ei cel mic, viața mea s-a transformat într-un șir nesfârșit de examene pe care nu le treceam niciodată. Oricât m-aș fi străduit să gătesc sarmale după rețeta ei, să spăl rufele la fel de alb ca ea sau să mă îmbrac „cum se cade”, privirea ei mă făcea mereu să mă simt mică, neîndemânatică și străină.

— Nu știu ce ai pățit azi, Ilinca, dar nu e frumos să vorbești așa cu mine, a spus ea pe un ton rece, aproape șoptit. Dar eu nu mai puteam. În mintea mea răsunau toate replicile ei tăioase, toate zâmbetele false și toate momentele în care m-a făcut să mă simt ca un intrus în propria casă.

Radu era la serviciu. Copiii erau la bunici. Eram doar eu și ea, două femei care împărțeau aceeași bucătărie, dar nu și aceeași viață. Am simțit cum mi se strânge stomacul și cum lacrimile îmi urcă în gât.

— Nu mai pot, mamă Viorica! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! Mereu găsești ceva de criticat la mine. Că nu pun destulă sare în ciorbă, că nu calc bine cămășile lui Radu, că nu-mi cresc copiii cum trebuie… Dar tu? Tu nu vezi că nici măcar nu-ți cureți ochelarii?

A lăsat farfuria jos cu un zgomot sec. S-a uitat la mine lung, apoi și-a scos ochelarii și i-a șters cu colțul șorțului. Am văzut pentru prima dată o umbră de nesiguranță pe chipul ei.

— Eu… Eu doar vreau ce e mai bine pentru voi, a murmurat ea.

— Nu! Tu vrei să fii mereu cea care are dreptate! Să arăți că eu nu sunt niciodată destul de bună pentru fiul tău! Am ridicat vocea fără să-mi dau seama. Mâinile îmi tremurau.

M-am așezat pe scaunul vechi de lângă sobă și am început să plâng în hohote. Toate frustrările adunate în ani de zile au ieșit la suprafață ca un torent: serile în care Radu lua apărarea mamei lui, zilele în care vecinele îmi spuneau pe la colțuri că „soacra ta are gura ascuțită”, momentele în care copiii mei mă întrebau de ce bunica nu mă îmbrățișează niciodată.

Viorica s-a apropiat încet și a pus mâna pe umărul meu. Pentru prima dată în opt ani de când eram noră în casa ei, gestul nu mi s-a părut fals.

— Ilinca… Poate că am greșit. Poate că m-am temut că nu o să ai grijă de Radu cum aș fi vrut eu. Dar uite că ai grijă… Și de copii… Și de casă…

Am ridicat privirea spre ea. Ochii îi erau umezi. Nu știam dacă plânge sau dacă doar îi intrase fum în ochi de la soba veche.

— De ce nu mi-ai spus niciodată asta? am întrebat printre sughițuri.

— Pentru că… mi-e greu să recunosc când greșesc. Așa am fost crescută. Să nu arăt slăbiciune. Să țin casa sub control.

Am rămas amândouă tăcute câteva minute. În aer plutea un amestec ciudat de rușine și ușurare. Parcă pentru prima dată vedeam femeia din fața mea ca pe un om, nu ca pe un dușman.

A doua zi dimineață, când Radu s-a întors acasă, a găsit bucătăria curată și două cești de cafea aburind pe masă. Eu și Viorica stăteam una lângă alta, fără să ne spunem nimic, dar fără să ne evităm privirile.

— Ce s-a întâmplat aici? a întrebat el mirat.

— Nimic special, i-am răspuns zâmbind ușor. Doar că uneori trebuie să cureți nu doar ochelarii, ci și sufletul.

Au trecut câteva luni de atunci. Relația noastră nu s-a transformat peste noapte într-o poveste ideală. Încă avem zile în care ne certăm pentru fleacuri sau ne evităm din priviri. Dar ceva s-a schimbat: amândouă am învățat să spunem ce ne doare și să ne ascultăm una pe cealaltă.

M-am întrebat adesea: câte familii trăiesc ani întregi cu resentimente mocnite doar pentru că nimeni nu are curajul să spună adevărul? Oare cât de mult ne-ar ajuta să fim sinceri cu cei dragi, chiar dacă doare? Poate că uneori răzbunarea nu înseamnă să rănești pe cineva, ci să spargi zidurile tăcerii dintre voi.