Moștenirea bunicii: O casă plină de fisuri

— Nu se poate, mama! Nu poți să faci asta! — vocea tatălui meu răsuna spart, ca un ecou într-o casă goală. Stăteam cu toții în sufrageria bunicii, cu pereții vechi, tapetul scorojit și mirosul acela familiar de cozonac și mucegai. Bunica, cu mâinile tremurânde, ținea actul de donație în față, iar ochii ei umezi evitau privirea fiecăruia dintre noi.

— E decizia mea, Gheorghe. Casa asta îi rămâne lui Radu. El a avut grijă de mine în ultimii ani, a stat aici când voi toți erați ocupați cu ale voastre…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Radu, unchiul meu cel mic, era mereu preferatul bunicii. Dar să-i lase doar lui casa? Casa copilăriei noastre, unde am crescut toți, unde am sărbătorit fiecare Crăciun și fiecare Paște? M-am uitat la mama, care își mușca buzele să nu plângă. Fratele meu mai mare, Vlad, stătea cu pumnii strânși pe genunchi.

— Și noi? Ce suntem noi pentru tine? — a izbucnit mama, cu vocea spartă.

Bunica a oftat adânc. — Sunteți copiii mei. Dar nu pot împărți casa asta în patru. Radu are nevoie de ea cel mai mult.

A urmat o tăcere grea, apăsătoare. Fiecare dintre noi simțea că ceva s-a rupt iremediabil. Am ieșit pe hol, încercând să-mi trag sufletul. Am auzit-o pe mama șoptind: „Nu pot să cred că după atâția ani… după tot ce am făcut pentru ea…”

În zilele care au urmat, casa bunicii s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcut. Radu venea zilnic, schimba încuietorile, muta lucruri prin camere, ca și cum ar fi vrut să șteargă orice urmă a noastră. Tata nu mai vorbea cu nimeni, iar mama plângea noaptea pe ascuns. Vlad a încercat să-l convingă pe Radu să împartă casa sau măcar să ne lase să luăm câteva lucruri la care țineam — o fotografie veche, o icoană de la străbunica — dar Radu a refuzat categoric.

— E casa mea acum. Așa a vrut mamaie. Dacă vreți ceva, vorbiți cu avocatul.

Am simțit o furie mocnită crescând în mine. Cum putea să fie atât de rece? Cum putea să uite toate verile când ne jucam împreună în curte, când bunicul ne citea povești sub nuc? Am început să mă cert cu Vlad; el voia să dăm casa în judecată, eu nu voiam scandal. Mama nu mai suporta discuțiile și se izola tot mai mult.

Într-o seară, am găsit-o pe mama stând pe marginea patului bunicii, ținând în mână o batistă veche.

— Știi ce e cel mai greu? — mi-a spus ea cu voce stinsă. — Nu că am pierdut casa… ci că am pierdut familia.

Am simțit cum mi se rupe inima. Îmi doream să pot face ceva, orice, să repar ce se stricase între noi. Dar fiecare încercare părea zadarnică. Radu nu voia să audă de împărțire sau compromisuri. Tata s-a îmbolnăvit de inimă și a început să evite orice discuție despre trecut.

Au trecut luni întregi în care nu ne-am mai văzut cu Radu. Sărbătorile au venit și au trecut fără masa mare din sufrageria bunicii. Fiecare stătea separat, fiecare își ducea dorul și supărarea în tăcere. Am început să mă întreb dacă vreodată vom mai fi o familie.

Într-o zi, am primit un telefon de la Vlad:

— Trebuie să vii la casa bunicii. S-a întâmplat ceva.

Am ajuns acolo cu inima cât un purice. Casa era pustie și rece; pereții aveau fisuri adânci, iar tencuiala cădea pe alocuri. Radu stătea pe scări, cu capul în mâini.

— Ce s-a întâmplat? — am întrebat speriat.

— Casa… nu mai rezistă mult. Am chemat un inginer și mi-a spus că trebuie renovată complet sau se prăbușește.

Am simțit un fel de satisfacție amară, dar și milă pentru el. Toată lupta pentru o casă care acum se destramă sub ochii noștri…

— Poate… poate ar trebui să facem ceva împreună — am spus încet.

Radu m-a privit lung, cu ochii roșii de oboseală și regret.

— Crezi că mai putem? După tot ce s-a întâmplat?

Nu știam ce să-i răspund. Dar știam că dacă nu încercăm măcar acum să ne iertăm și să reconstruim ceva din ceea ce am pierdut, nu vom mai avea niciodată o familie adevărată.

Acum mă întreb: oare cât valorează o casă dacă pentru ea pierzi tot ce contează cu adevărat? Merită să lupți pentru ziduri dacă sufletele rămân goale? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?