„Mama soțului meu susține că îi este dor de fiica noastră, dar este mereu prea ocupată să o supravegheze”

Ruby tocmai împlinise trei ani când am observat modelul. Soacra mea, Valentina, vorbea adesea cu nostalgie despre nepoata ei, povestind prietenilor, familiei și chiar străinilor despre dorința ei profundă de a petrece timp cu Ruby. Rețelele ei sociale erau presărate cu comentarii despre cum îi lipseau râsetele mici și momentele tandre cu nepoata ei. Părea sincer, și ca părinte ocupat, am crezut că ar fi un aranjament perfect ca Valentina să intervină ocazional ca bonă.

Într-o dimineață însorită de sâmbătă, am sunat-o pe Valentina, sperând că ar putea să o supravegheze pe Ruby în timp ce soțul meu, Andrei, și eu participam la o sesiune necesară de consiliere. Căsnicia noastră fusese instabilă, și timpul neîntrerupt pentru a discuta era rar. „Oh, Ioana,” a oftat Valentina la telefon, „mi-ar plăcea să pot, dar am deja planuri să particip la o întâlnire a clubului de carte astăzi. Știi cum este.”

Dezamăgită, dar înțelegătoare, am lăsat-o să treacă. O săptămână mai târziu, a apărut o altă oportunitate. Andrei trebuia să lucreze până târziu, și eu aveam programare la medic. Am format numărul Valentinei, sunetul lui Ruby jucându-se în fundal umplând camera. „Îmi pare teribil de rău, draga mea,” a venit vocea Valentinei, cu un ton plin de regret, „dar tocmai am început un nou regim de dietă și exerciții fizice. Antrenorul meu insistă să nu am distrageri în timpul sesiunilor noastre.”

Acest model a continuat, fiecare apel încheindu-se cu o nouă scuză: o boală subită, un vizitator neașteptat, un angajament anterior pe care tocmai și-l amintise. A devenit o glumă între Andrei și mine, deși cu un strop de tristețe. Ruby, care devenea tot mai conștientă, întreba adesea despre bunica ei și de ce nu o vizita.

Lunile au trecut, și situația a ajuns la un punct culminant într-o seară friguroasă de decembrie. Bona noastră a anulat în ultimul moment, și fără altcineva la care să apelăm, am sunat-o pe Valentina. De data aceasta, scuza ei a fost chiar mai slabă decât înainte. „Oh, draga mea, chiar nu pot în seara asta. Îmi organizez cămara, și este un dezastru complet. Știi cum sunt aceste lucruri.”

Frustrată, am confruntat-o în cele din urmă. „Valentina, se pare că ai mereu o scuză. Spui că îți este dor de Ruby, dar niciodată nu îți faci timp pentru ea. De ce?”

A urmat o pauză la telefon, o tăcere grea care părea să se întindă la nesfârșit. În cele din urmă, Valentina a vorbit, vocea ei mai rece decât o auzisem vreodată. „Ioana, pur și simplu nu ai înțelege. Nu este vorba despre a nu vrea să o văd pe Ruby. Este doar… complicat.”

Conversația s-a încheiat în mod stânjenitor, iar relația dintre noi s-a răcit semnificativ. Ruby a încetat să mai întrebe despre bunica ei, iar numele Valentinei a fost menționat din ce în ce mai puțin în casă.

Ultima picătură a venit când a fost ziua de naștere a lui Ruby. Am invitat-o pe Valentina, sperând să reparăm relațiile. A promis că va veni. Totuși, la jumătate de oră după începerea petrecerii, a sosit un mesaj. „Nu pot să vin. A apărut ceva important. Trimite-i lui Ruby dragostea mea.”

Andrei și eu ne-am schimbat o privire, un amestec de resemnare și înțelegere trecând între noi. Era clar că orice legătură ar fi trebuit să existe între Ruby și bunica ei era superficială cel mult.

Ruby, tânără cum era, părea să simtă și ea schimbarea. A încetat să mai privească spre ușă, să mai întrebe când va veni bunica. Și pe măsură ce petrecerea continua, râsetele celorlalți membri ai familiei umplând camera, exista o acceptare mică, nespusă, că unele relații, indiferent cât de mult ai dori, pur și simplu nu sunt menite să fie.