Zece ani de dependență: Povara tăcerii în familia mea

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trag singură la jugul ăsta! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele într-o bucătărie prea mică pentru toate frustrările mele. El stătea pe canapea, cu ochii în telefon, ca și cum lumea s-ar fi oprit la ecranul acela luminos.

— Elena, iar începi? Știi că nu găsesc nimic pe măsura mea. Am încercat, dar nu mă angajează nimeni, a răspuns el fără să ridice privirea.

Zece ani. Zece ani de când Radu nu mai muncește. La început a fost concedierea de la fabrica de mobilă din oraș. Apoi, câteva luni de încercări timide, CV-uri trimise la întâmplare, interviuri ratate și scuze peste scuze. Între timp, eu am rămas singura care aduce bani în casă — salariul meu de educatoare abia ne ajunge pentru facturi și mâncare. Noroc cu casa bunicii lui Radu, unde stăm fără chirie. Dar și așa, fiecare zi e o luptă cu lipsurile.

Mama lui Radu, tanti Mariana, vine des pe la noi. De fiecare dată încearcă să-l convingă să accepte măcar jobul acela part-time la magazinul din colț. — Radu, nu-i greu! Doar să pui marfă pe rafturi și să ajuți la descărcat marfa. Ești tânăr, sănătos! Ce te ține?

Radu oftează și se uită la mine ca și cum eu aș fi vinovată că lumea nu-l apreciază la adevărata lui valoare. — Mamă, nu mă simt bine printre oameni. Nu pot. Nu e pentru mine.

M-am săturat de privirile pline de milă sau judecată ale vecinilor. — Uite-o pe Elena, muncește de dimineața până seara, iar bărbat-su stă acasă ca un domn! Am auzit-o pe tanti Florica șușotind la piață. M-am prefăcut că nu aud, dar fiecare cuvânt s-a înfipt ca un cui în sufletul meu.

Seara, când copiii dorm, mă uit la Radu și mă întreb unde s-a dus omul de care m-am îndrăgostit. Cel care promitea că vom construi împreună o viață frumoasă. Acum pare doar o umbră a bărbatului care era odată.

— De ce nu vrei să încerci măcar? îl întreb într-o noapte, cu voce joasă, să nu-i trezesc pe cei mici.

— Pentru că mi-e frică să nu fiu iar respins. Pentru că simt că nu mai pot. Pentru că… nu știu dacă mai are rost.

Adevărul e că nici eu nu mai știu dacă are rost să sper. M-am obișnuit să mă trezesc înaintea tuturor, să pregătesc pachețelul copiilor pentru școală, să alerg între două autobuze ca să ajung la grădiniță la timp. Seara vin acasă obosită, dar trebuie să gătesc, să spăl hainele și să ascult plângerile lui Radu despre cât de greu e să fii neînțeles.

Într-o zi, tanti Mariana a venit cu ochii roșii de plâns.

— Elena, nu mai pot să-l văd așa. Parcă nici nu mai e băiatul meu! Ce i-ai făcut?

Am simțit cum mi se strânge inima. Eu? Eu i-am făcut ceva? Eu care am tras cât am putut ca familia asta să nu se destrame?

— Poate ar trebui să plecăm din casa asta. Poate dacă ar simți presiunea chiriei…

— Și unde să mergeți? Cu ce bani? m-a întrebat ea retoric.

Nu aveam răspunsuri. Doar întrebări fără sfârșit.

Într-o seară ploioasă, copiii s-au întors acasă triști: — Mama, colegii râd de noi că tata nu muncește! Am simțit cum mi se rupe sufletul. Ce le puteam spune? Că uneori oamenii se pierd pe drum și nu mai știu cum să se regăsească?

Am încercat să vorbesc cu Radu despre terapie. S-a înfuriat:

— Nu sunt nebun! Nu am nevoie de psiholog!

Dar eu știu că are nevoie de ajutor. Și eu am nevoie de ajutor. Dar cui să-i ceri când toți te judecă?

Într-o noapte am plâns în tăcere lângă el. M-am gândit la divorț. La cum ar fi viața fără povara asta zilnică. Dar apoi m-am gândit la copii și la promisiunea făcută în fața altarului: „La bine și la greu.”

Mâine e o nouă zi. Poate va fi diferită. Poate va accepta jobul acela part-time sau poate va merge la terapie. Sau poate totul va rămâne la fel.

Dar mă întreb: câte sacrificii trebuie să facem pentru cei dragi până când ne pierdem pe noi înșine? Cât poți duce înainte ca dragostea să devină doar obișnuință și tăcere?