„Nu Îmi Voi Arunca Fiul în Stradă. Ce Fel de Tată Aș Fi După Toate Acestea?” Declară Andrei

Andrei s-a așezat greu pe canapeaua uzată, cu mâinile îngropate în păr, mintea lui zbătându-se între necredință și furie. Camera era întunecată, luminată doar de lumina pâlpâitoare a unei singure lămpi, aruncând umbre lungi care păreau să-i reflecte disperarea. În fața lui, fiul său, Mihai, dormea liniștit, neștiind de furtuna care se pregătea dincolo de visele sale.

A fost un an greu pentru Andrei. După ce și-a pierdut slujba la fabrică din cauza reducerilor de personal, a luptat să facă față cheltuielilor. Soția sa, Alina, l-a părăsit la scurt timp după aceea, susținând că trebuie să „se regăsească” undeva departe de presiunile financiare în care se aflau. Andrei a devenit tată singur peste noapte, iar greutatea lumii părea să apese pe umerii săi.

Inițial, mama sa, Maria, le-a oferit un loc unde să stea. Andrei a fost reticent să accepte, știind natura temperamentală a mamei sale și regulile ei stricte. Dar fără alternative reale, s-a mutat în casa ei mică cu două camere din suburbii, sperând că va fi o soluție temporară.

Lucrurile au început destul de bine. Maria îl răsfăța pe Mihai, singurul ei nepot, și părea să se fi înmuiat la bătrânețe. Dar pe măsură ce săptămânile s-au transformat în luni, răbdarea ei s-a subțiat. A început să se plângă de zgomot, de mizerie, de prezența constantă a unui copil mic care îi perturba ordinea casei.

Certurile dintre Andrei și Maria au devenit mai frecvente și mai aprinse. Plângerile Mariei s-au transformat în critici dure despre cum îl creștea Andrei pe Mihai, iar încercările lui Andrei de a-și apăra metodele de parenting nu făceau decât să alimenteze focul.

Apoi, într-o seară, totul a ajuns la apogeu. Maria a intrat furtunos în sufragerie, cu fața roșie de furie, ținând în mână o vază pe care Mihai o dărâmase accidental.

„Asta e picătura care a umplut paharul, Andrei!” a strigat ea, cu vocea tremurând de furie. „Nu mai pot trăi așa, în haos constant! Vreau ca tu și Mihai să plecați din casa mea până mâine!”

Andrei s-a uitat uimit. „Mamă, te rog, nu poți spune asta serios. Unde am putea merge?”

„Nu-mi pasă unde mergeți, dar nu puteți rămâne aici,” a răspuns Maria, cu ochii reci și neînduplecați.

Andrei a simțit un val de protecție pentru fiul său. „Nu îmi voi arunca fiul în stradă. Ce fel de tată aș fi după toate acestea?” a declarat el, cu vocea fermă în ciuda tremurului mâinilor.

Maria s-a întors cu spatele, decizia ei fiind luată. „Atunci găsește alt loc unde să fii acel fel de tată,” a spus ea, cu vocea lipsită de emoție.

A doua zi dimineață, Andrei și-a împachetat lucrurile, simțind un gol în stomac. A sunat câțiva prieteni, dar toți erau fie incapabili, fie nevoitori să-i primească. Adăposturile erau pline și singura opțiune rămasă era mașina lui.

În timp ce îl fixa pe Mihai în scaunul din spate, înconjurat de puținele lor bunuri, Andrei a simțit o lacrimă curgându-i pe obraz. Nu era sigur ce îi rezervă viitorul, dar știa că trebuie să lupte pentru fiul său, chiar dacă asta însemna să înfrunte lumea singur.

Au petrecut acea noapte în mașină, parcați pe o stradă liniștită sub lumina slabă a felinarelor. Andrei l-a ținut pe Mihai aproape, șoptindu-i promisiuni despre un mâine mai bun, un mâine pe care nu știa cum îl va aduce.