Datoriile fiului meu – Povara unei mame între dragoste și adevăr

— Mamă, ai putea să-mi dai și mie două sute de lei până la salariu? Promit că ți-i dau înapoi luni, zise Vlad, evitându-mi privirea și jucându-se nervos cu fermoarul gecii.

Era vineri seară, iar eu tocmai terminasem de spălat vasele. M-am uitat la el, încercând să-mi ascund îngrijorarea. Nu era prima dată când îmi cerea bani, dar de data asta ceva era diferit. Vocea îi tremura ușor, iar ochii îi fugeau spre ușă, ca și cum ar fi vrut să plece cât mai repede.

— Vlad, iar ai rămas fără bani? Ce s-a întâmplat de data asta?

A oftat adânc și a ridicat din umeri.

— Nimic grav, mamă. Doar că am avut niște cheltuieli neprevăzute. Știi cum e… viața la oraș e scumpă.

Am scos banii din portofel și i-am întins, dar în mintea mea deja se năștea o bănuială. Vlad avea 28 de ani, terminase Facultatea de Economie la Iași și lucra la o firmă de consultanță financiară. Nu era bogat, dar nici nu ar fi trebuit să ajungă să ceară bani de la mine atât de des.

Sâmbătă dimineață am găsit un plic alb pe masa din sufragerie. Era un extras de cont de la bancă, pe numele lui Vlad. Nu l-am deschis imediat, dar curiozitatea m-a măcinat toată ziua. Seara, când Vlad a ieșit cu prietenii, am cedat. Am rupt plicul cu mâinile tremurânde.

Sold: -7.800 lei. Plăți restante: 3 luni. Dobânzi penalizatoare: 450 lei.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Cum ajunsese copilul meu aici? De ce nu mi-a spus nimic?

Când s-a întors acasă, l-am așteptat în bucătărie. Nu am aprins lumina. Am stat în întuneric, ascultându-i pașii pe hol.

— Vlad, trebuie să vorbim.

A tresărit când m-a văzut acolo.

— Ce s-a întâmplat?

I-am pus plicul pe masă.

— De ce nu mi-ai spus?

A tăcut mult timp. Apoi a început să vorbească încet, ca și cum fiecare cuvânt îl durea.

— Mamă… n-am vrut să te îngrijorez. Am crezut că mă descurc singur. Am luat un credit ca să-mi iau laptop nou pentru muncă… apoi am mai luat unul ca să plătesc niște cursuri online… și tot așa. La început am reușit să plătesc ratele, dar apoi au apărut alte cheltuieli… chiria, facturile… și totul a scăpat de sub control.

M-am ridicat și l-am îmbrățișat. Simțeam că mi se rupe sufletul.

— De ce nu ai venit la mine mai devreme?

— Mi-a fost rușine… Nu voiam să crezi că sunt un ratat.

În zilele următoare am încercat să găsim soluții împreună. Am mers la bancă, am vorbit cu consilierul financiar, am făcut un plan de rambursare. Dar Vlad părea tot mai abătut. Nu mai ieșea cu prietenii, nu mai râdea la glumele mele, nu mai avea chef de nimic.

Într-o seară, l-am găsit plângând în camera lui.

— Mamă… nu mai pot. Simt că orice fac e greșit. Toți colegii mei au deja mașini, apartamente… Eu abia mă descurc de la o lună la alta.

M-am așezat lângă el pe pat și i-am luat mâna în a mea.

— Vlad, nu ești singurul care trece prin asta. Și eu am avut momente când nu știam cum o să plătesc întreținerea sau dacă o să avem ce pune pe masă. Dar am trecut peste toate pentru că am avut pe cineva lângă mine. Nu trebuie să porți povara asta singur.

A doua zi am decis să vorbesc cu tatăl lui Vlad, Ionel. Nu mai eram împreună de ani buni, dar știam că Vlad are nevoie de sprijinul amândurora.

— Ionel, trebuie să-l ajutăm pe Vlad. Are datorii mari și e la pământ psihic.

Ionel a oftat greu la telefon.

— Știam eu că ceva nu e în regulă… Dar tu mereu l-ai cocoloșit prea mult! Trebuie să-l lăsăm să-și asume greșelile!

M-am enervat.

— Nu e momentul pentru reproșuri! E copilul nostru!

Discuția s-a terminat prost. Ionel a refuzat să-l ajute financiar, spunând că doar așa va învăța responsabilitatea adevărată.

În zilele care au urmat, Vlad s-a închis tot mai mult în el. Am început să mă tem pentru sănătatea lui mintală. L-am convins cu greu să meargă la un psiholog.

— Mamă… dacă nu reușesc nici așa? Dacă nu o să ies niciodată din datorii?

— O să reușești! Sunt aici lângă tine! Nu contează câți bani ai sau ce cred alții despre tine!

Au trecut luni până când Vlad a început să-și revină puțin câte puțin. A găsit un job mai bine plătit la o firmă mică din oraș și a început să-și plătească datoriile încet-încet. Dar relația noastră s-a schimbat pentru totdeauna. Am învățat că uneori dragostea de mamă nu înseamnă doar să-l salvezi pe copilul tău din orice necaz, ci și să-l lași să cadă ca să poată învăța să se ridice singur.

Acum mă uit la el cum își face cafeaua dimineața și mă întreb: oare am făcut bine că l-am ajutat atât de mult? Sau ar fi trebuit să-l las să se descurce singur de la început? Poate că fiecare părinte ar trebui să-și pună această întrebare înainte de a lua orice decizie pentru copilul lui.