Când S-au Întors din Vacanță, Casa Lor Nu Mai Era a Lor: „Ana a Urcat Grăbită Scările către Apartamentul Ei. A Deschis Ușa și a Înghețat de Șoc”

Ana și Mihai visau la o vacanță de ani de zile. Au muncit neobosit, jonglând cu mai multe locuri de muncă pentru a achita ipoteca pe apartamentul lor modest din București. În sfârșit, după cinci ani lungi, erau fără datorii și gata să ia o pauză. Au rezervat o excursie de două săptămâni în Grecia, entuziasmați să se relaxeze și să se reîncarce.

Vacanța a fost tot ce și-au dorit. Și-au petrecut zilele relaxându-se pe plajă, explorând insulele și bucurându-se de compania unul altuia. Pentru prima dată în ani de zile, s-au simțit cu adevărat în pace. Dar pe măsură ce vacanța se apropia de sfârșit, nu puteau scăpa de un sentiment neliniștitor.

Când au ajuns înapoi în București, era târziu noaptea. Erau epuizați după zborul lung și nerăbdători să ajungă acasă. Pe măsură ce se apropiau de clădirea apartamentului lor, Ana a observat ceva ciudat. Luminile din apartamentul lor erau aprinse. S-a întors către Mihai, cu sprâncenele încruntate de confuzie.

„Am lăsat noi luminile aprinse?” a întrebat ea.

Mihai a clătinat din cap. „Nu, am avut grijă să fie totul stins înainte să plecăm.”

Au urcat grăbiți scările până la apartamentul lor de la etajul trei. Inima Anei bătea cu putere în piept în timp ce se chinuia cu cheile. În cele din urmă a reușit să descuie ușa și a împins-o deschisă. Ceea ce a văzut a făcut-o să înghețe de șoc.

Livingul lor era plin de oameni. Unii stăteau pe canapea, alții stăteau în picioare discutând și râzând. Aerul era gros de mirosul de mâncare și fum de țigară. Ochii Anei au scanat camera, încercând să înțeleagă ce vedea.

„Cine sunteți voi?” a cerut ea, cu vocea tremurând de furie și frică.

O femeie la vreo patruzeci de ani a pășit înainte. Avea o țigară atârnându-i din buze și un pahar de vin în mână. „Oh, salut! Trebuie să fiți Ana și Mihai. Eu sunt Elena, verișoara voastră.”

Mintea Anei alerga. Abia o cunoștea pe Elena. Se întâlniseră de câteva ori la reuniuni de familie, dar erau departe de a fi apropiate. „Ce faci aici?” a întrebat ea, cu vocea ridicată.

Elena a ridicat din umeri. „Am auzit că plecați în vacanță și ne-am gândit să avem grijă de loc pentru voi.”

Mihai a pășit înainte, cu fața roșie de furie. „Aceasta este casa noastră! Nu puteți pur și simplu să vă mutați fără permisiunea noastră!”

Elena a tras un fum din țigară și a suflat fumul în aer. „Relaxați-vă, doar stăm aici pentru puțin timp. Nu e mare lucru.”

Ana simțea lacrimi adunându-se în ochi. Muncise atât de mult pentru acest apartament, iar acum simțea că îi scapă printre degete. „Trebuie să plecați,” a spus ea, cu vocea abia mai mult decât o șoaptă.

Elena a râs. „Oh, haideți. Suntem familie! Ce rău e să stăm puțin?”

Mihai și-a strâns pumnii pe lângă corp. „Ieșiți. Acum.”

Camera a căzut într-o tăcere totală în timp ce toți se uitau la Elena. Ea a oftat și și-a dat ochii peste cap. „Bine, plecăm. Dar nu vă așteptați să fim fericiți pentru asta.”

Pe măsură ce Elena și prietenii ei își adunau lucrurile și plecau, Ana s-a prăbușit pe canapea, simțindu-se complet învinsă. S-a uitat în jur la mizeria pe care o lăsaseră în urmă – sticle goale, vase murdare și mucuri de țigară împrăștiate pe podea.

Mihai s-a așezat lângă ea și i-a pus brațul pe umeri. „Vom trece peste asta,” a spus el încet.

Dar pe măsură ce Ana se uita în jur la ruinele casei lor, nu putea scăpa de sentimentul că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel.