„Când Am Ajuns la Cabana, Gardul și Poarta Îngrijite Ne-au Indus în Eroare”

Când Andrei, Radu, Mihai, Madalina, Zoe și Victoria au planificat escapada de weekend la o cabană rustică veche din zona rurală a României, căutau o evadare din agitația vieții de oraș. Anunțul online promitea un refugiu pitoresc și izolat—perfect pentru un grup de prieteni care doreau să se relaxeze și să se reconecteze. Fotografiile arătau o cabană fermecătoare înconjurată de păduri luxuriante, cu promisiunea de liniște și pace. Cu toate acestea, realitatea a pictat un tablou cu totul diferit.

Pe măsură ce urcau pe drumul îngust și șerpuitor care ar fi trebuit să ducă la refugiul lor idilic, primul lucru care i-a surprins a fost gardul și poarta îngrijite care marcau intrarea pe proprietate. Erau surprinzător de moderne și bine întreținute în comparație cu vegetația sălbatică și neîmblânzită pe care o traversaseră pe drum. „Se pare că am ajuns la locul potrivit,” a remarcat Mihai, cu o notă de ușurare în voce în timp ce manevra mașina prin poartă.

Pietrișul a scrâșnit sub roți când au ajuns la cabană. Aceasta stătea izolată, un contrast izbitor față de gardul bine întreținut. Casa era evident veche, panourile de lemn erau uzate și deformate de trecerea timpului. Curtea era un amestec sălbatic de iarbă și buruieni, natura recucerind ceea ce fusese odată îmblânzit. „Are…caracter,” a spus Madalina, încercând să rămână optimistă în timp ce descărcau bagajele.

Pe măsură ce seara se apropia, prietenii s-au instalat, aprinzând un foc în vechiul șemineu de piatră și despachetând proviziile. Interiorul cabanei era la fel de neglijat ca exteriorul, particulele de praf dansând în razele de lumină palidă care pătrundeau prin ferestrele murdare. Au încercat să facă tot posibilul să se simtă bine, umplând spațiul cu râsete și clinchetul paharelor.

Dar pe măsură ce noaptea cădea, izolarea care părea odată o binecuvântare a început să se simtă mai degrabă ca un blestem. Cabana, atât de îndepărtată de orice semn de civilizație, stătea grea sub mantia întunericului. Sunete ciudate—crengile zgâriind ferestrele, scârțâiturile neliniștitoare ale unei case vechi—răsunau prin camere, amplificând neliniștea lor.

„E doar vântul,” a încercat Radu să-i asigure când un zgomot deosebit de puternic a speriat-o pe Zoe, făcând-o să-și verse băutura.

Incapabili să doarmă, Victoria a sugerat să spună povești de groază, o încercare de a destinde atmosfera. Pe rând, au împărtășit povești, fiecare mai înfricoșătoare decât cea anterioară, râsetele amestecându-se cu priviri nervoase către colțurile întunecate ale camerei.

Era bine trecut de miezul nopții când au auzit-o—sunetul inconfundabil al porții scârțâind deschisă, apoi închisă. Înghețați, au ascultat cum pașii se apropiau de cabană. Clanța ușii s-a zguduit ușor. Andrei a apucat primul lucru pe care l-a găsit, o carte grea, și s-a pregătit să-și apere prietenii.

Ușa s-a deschis brusc și o siluetă stătea conturată în lumina lunii. Era un bătrân, cu ochii sălbatici și hainele zdrențuite. „Trebuie să plecați,” a șoptit el urgent, vocea tremurându-i. „Nu este sigur aici după lăsarea întunericului.”

Înainte ca ei să poată răspunde, un urlet înfiorător a răsunat prin copaci, nici animalic, nici uman—ceva altceva. Ochii bătrânului s-au mărit de groază. „Prea târziu,” a șoptit el.

Ceea ce a urmat a fost un haos—o fugă disperată pentru siguranță, țipete străpungând noaptea, sunetele adânci și neliniștitoare ale pădurii închizându-se în jurul lor. Nu au văzut niciodată ce pândea în umbre, dar nu toți au reușit să scape. Când dimineața a sosit în sfârșit, doar Mihai, Radu și Victoria au ieșit din pădure, fețele lor goale, schimbați pentru totdeauna de ororile nopții.

Cabana stătea tăcută, gardul și poarta îngrijite batjocorindu-i cu promisiunea lor de siguranță în timp ce plecau, hotărâți să nu se mai întoarcă niciodată.