Nu am mamă – Povestea lui Damian

— Nu am mamă! am strigat, cu glasul tremurând, în timp ce mă uitam la femeia din fața mea. Avea ochii roșii, iar mâinile îi tremurau pe poala rochiei ieftine. Era pentru prima dată când o vedeam după aproape zece ani. În jurul nostru, pe banca din fața blocului, lumea trecea grăbită, dar pentru mine timpul se oprise.

Aveam doar trei ani când tata a plecat. Țin minte doar niște umbre, niște certuri surde și ușa trântită. Mama a rămas singură cu mine, dar nu pentru mult timp. După câteva luni, a început să vorbească tot mai des despre Italia, despre bani, despre cum nu ne ajunge nimic. Într-o seară, după ce m-a culcat, am auzit-o plângând în bucătărie cu bunica. „Nu pot să-l cresc singură, mamă. Nu pot!”

Apoi a plecat. Aveam patru ani și jumătate când am rămas doar cu bunica. O femeie micuță, cu mâini muncite și ochi blânzi. Ea m-a dus la grădiniță, ea mi-a făcut pachețelul pentru școală, ea mi-a șters lacrimile când ceilalți copii râdeau că nu am părinți. „Lasă, Damian, mama ta muncește pentru tine. O să vină acasă cu dulciuri și jucării.” Dar dulciurile nu țineau loc de îmbrățișări.

În fiecare seară mă uitam la telefonul fix din hol, sperând să sune. Uneori suna. Mama vorbea repede, obosită. „Damian, ești cuminte? Îți place la școală? Te iubește mama.” Dar vocea ei era tot mai străină. Uneori nici nu voiam să răspund.

Anii au trecut greu. Bunica s-a îmbolnăvit de inimă când eram în clasa a șaptea. Am început să gătesc singur, să spăl vasele, să mă duc la piață. Mama trimitea bani, dar nu venea niciodată acasă de Crăciun sau de Paște. „Nu pot, Damian, nu-mi dau liber la muncă.” Îi simțeam minciuna în glas.

La liceu am început să mă revolt. Nu mai voiam să aud de mama. Colegii mei aveau părinți la serbări, eu aveam doar o bătrână care abia se ținea pe picioare. Când bunica a murit, am simțit că nu mai am nimic pe lume. Mama a sunat atunci și mi-a spus că vine acasă la înmormântare.

A venit. Era schimbată: mai slabă, cu riduri adânci și părul vopsit prost. M-a îmbrățișat strâns la cimitir, dar eu am stat țeapăn ca un lemn. După slujbă a încercat să vorbească cu mine:

— Damian, știu că ți-a fost greu…
— Nu știi nimic! Tu ai ales să pleci! Eu n-am avut de ales!
— Am făcut-o pentru tine…
— Pentru mine? Pentru mine era suficient să fii aici! Nu-mi trebuiau banii tăi!

A plâns atunci în hohote și a încercat să mă ia de mână. M-am smuls și am plecat printre cruci.

Au trecut doi ani de atunci. Mama a încercat să mă caute de câteva ori – mi-a scris mesaje lungi pe Facebook, mi-a trimis pachete cu haine și ciocolată din Italia. Nici nu le-am deschis. Am început facultatea la București și m-am angajat part-time ca să mă întrețin singur.

Într-o zi ploioasă de toamnă, m-am trezit cu ea la ușa căminului. Tremura toată și ținea în mână o pungă cu plăcinte calde.

— Damian… te rog… lasă-mă să te văd măcar cinci minute.

Am ieșit pe hol și am închis ușa după mine.

— Ce vrei?
— Să te văd… Să-ți spun că-mi pare rău… Să-ți spun că te iubesc…
— Nu am mamă! i-am spus din nou și am simțit cum mi se rupe ceva în piept.

A lăsat plăcintele jos și a plecat încet pe scări.

De atunci nu am mai văzut-o niciodată. Uneori mă gândesc dacă am fost prea dur. Dacă ar fi trebuit să o iert sau măcar să o ascult până la capăt. Dar rana e încă vie și dorul s-a transformat în furie mocnită.

Oare cât de mult poate greși un părinte ca să nu mai merite iertarea copilului? Sau poate vina e împărțită mereu între cei care pleacă și cei care rămân? Poate voi aveți un răspuns…