Ziua în care am devenit bunică, dar fiica mea m-a ținut la distanță

— Nu veni la spital, mamă. Vreau să fim doar noi doi, eu și Vlad. Te sun eu după ce se naște fetița, bine?

Vocea Irinei, fiica mea, era tăioasă, aproape străină. Am rămas cu telefonul la ureche, cu inima bătându-mi nebunește, încercând să înțeleg unde am greșit. Era noaptea în care trebuia să devin bunică, noaptea în care visam să fiu acolo, să-i țin mâna, să-i șterg fruntea, să-i spun că totul va fi bine. Dar ea mă ținea la distanță, ca pe un intrus.

Am închis ochii și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. În bucătăria mică, cu miros de ceai de tei și pâine prăjită, totul părea să se prăbușească peste mine. Am privit spre poza cu Irina de la absolvire, zâmbind larg, cu ochii aceia mari, albaștri, pe care îi moștenise de la mine. Unde dispăruse fetița mea? Când devenise femeia asta rece, care nu mai avea nevoie de mine?

Am încercat să-mi găsesc de lucru prin casă, să nu mă gândesc la ce se întâmplă la spital. Am spălat vasele, am șters masa, am aranjat pernele pe canapea. Dar gândurile nu-mi dădeau pace. Mă întrebam dacă Vlad, ginerele meu, o ține de mână, dacă îi șoptește că o iubește, dacă îi este frică. Mă întrebam dacă Irina se gândește la mine, dacă îi lipsesc, dacă mă urăște pentru ceva ce am făcut sau n-am făcut.

La miezul nopții, am primit un mesaj: „S-a născut Ana. Suntem bine. Te sun mâine.” Atât. Fără inimioare, fără poze, fără „te iubesc, mamă”. Am izbucnit în plâns, cu telefonul strâns la piept, simțindu-mă mai singură ca niciodată.

A doua zi, am așteptat telefonul promis. Am stat pe marginea patului, cu ochii pe ecran, să nu pierd apelul. Când, în sfârșit, a sunat, am răspuns cu voce tremurată.

— Mamă, suntem acasă. Poți veni să o vezi pe Ana, dar te rog să nu stai mult. Sunt obosită și nu vreau agitație.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am înghițit în sec și am spus doar:

— Vin imediat, draga mea.

Pe drum, am cumpărat flori și o păturică roz pentru Ana. Mâinile îmi tremurau pe volan. Mă rugam să nu spun sau să nu fac ceva greșit, să nu o supăr pe Irina. Când am ajuns, Vlad mi-a deschis ușa și m-a privit cu un zâmbet stânjenit.

— Felicitări, doamnă Maria. Ana doarme, Irina se odihnește puțin.

Am intrat încet, cu pași mici, ca să nu deranjez. În dormitor, Irina stătea pe marginea patului, cu Ana în brațe. Era palidă, cu cearcăne adânci, dar frumoasă ca niciodată. Am simțit un nod în gât.

— Pot să o țin puțin? am întrebat, aproape șoptind.

Irina a ezitat o clipă, apoi mi-a întins-o pe Ana. Am luat-o în brațe și am simțit cum tot universul meu se strânge în făptura aceea mică, caldă, cu miros de lapte și piele proaspătă. Am început să plâng, fără să mă pot opri.

— Mamă, te rog… nu plânge, mi-a spus Irina, cu voce stinsă.

— Nu plâng de tristețe, ci de fericire, i-am răspuns. Dar adevărul era că plângeam și de dor, și de teamă, și de neputință.

Am stat doar zece minute. Irina mi-a spus că trebuie să alăpteze și că are nevoie de liniște. Am plecat cu sufletul greu, întrebându-mă dacă așa va fi mereu, dacă voi fi mereu la marginea vieții lor.

În zilele următoare, am încercat să ajut cum am putut. Am gătit supă de pui și am lăsat-o la ușă. Am cumpărat scutece și le-am lăsat în cutia poștală. Irina îmi trimitea mesaje scurte: „Mulțumesc, mamă. Suntem bine.” Dar nu mă chema niciodată înăuntru, nu mă lăsa să fiu parte din viața lor.

Într-o seară, am primit un mesaj de la sora mea, Elena: „Maria, nu te mai umili. Irina are nevoie de spațiu. Las-o să vină ea la tine.” Dar cum să stau deoparte când sângele meu, copilul meu, are nevoie de mine? Cum să nu fiu acolo când Ana face primii pași, când spune primul „mama”, când are febră sau vise urâte?

Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva. Poate am fost prea protectoare, prea prezentă, prea sufocantă. Poate am spus lucruri pe care nu trebuia să le spun. Poate Irina vrea să fie altfel decât am fost eu ca mamă. Poate vrea să-și crească singură copilul, să nu repete greșelile mele.

Într-o zi, am primit un telefon de la Vlad.

— Doamnă Maria, Irina e foarte obosită. Poate veniți să stați puțin cu Ana, să se odihnească și ea.

Am simțit că mi se deschide o ușă. Am alergat la ei, cu inima cât un purice. Când am intrat, Irina era pe canapea, cu ochii închiși. Ana plângea în pătuț. Am luat-o în brațe și am început să-i cânt un cântec de leagăn, același pe care i-l cântam Irinei când era mică. Ana s-a liniștit imediat. Irina m-a privit cu ochii plini de lacrimi.

— Mamă, îmi pare rău că te-am ținut la distanță. Mi-a fost frică să nu mă judeci, să nu-mi spui ce să fac. Am vrut să simt că pot și singură.

Am îngenuncheat lângă ea și i-am luat mâinile în ale mele.

— Irina, nu vreau decât să fiu lângă tine, să te ajut când ai nevoie. Nu vreau să-ți iau locul de mamă. Vreau doar să fiu bunica Anei și mama ta.

Ne-am îmbrățișat și am plâns amândouă, pentru toate cuvintele nespuse, pentru toate greșelile și dorurile noastre.

De atunci, lucrurile s-au schimbat încet. Irina mă cheamă mai des, îmi cere sfaturi, mă lasă să o ajut. Dar încă simt uneori zidul acela invizibil între noi, teama ei de a nu fi controlată, teama mea de a nu fi respinsă.

Mă uit la Ana și mă întreb: oare voi reuși să fiu bunica de care are nevoie? Oare voi reuși să fiu mama de care Irina are nevoie acum, când e și ea mamă? Sau voi rămâne mereu la marginea vieții lor, privind de la distanță?

Poate că fiecare generație trebuie să-și găsească propriul drum, dar cât de greu e să accepți că nu mai ești centrul universului copilului tău? Voi ce ați face în locul meu?