Un weekend care mi-a schimbat viața: Drumul tatălui meu spre iertare

— Nu pot să-l aduc pe Vlad weekendul ăsta, tata. Îmi pare rău, dar am fost chemat la muncă de urgență. Vocea fiului meu, Radu, răsuna stins prin telefon, iar eu priveam în gol spre peretele alb al apartamentului meu din Drumul Taberei. M-am trezit brusc singur, cu masa pregătită pentru doi și jucăriile nepotului meu aranjate cu grijă pe covor.

Nu era prima dată când Radu anula o vizită, dar de data asta m-a durut mai tare ca oricând. Poate pentru că mă simțeam tot mai bătrân și mai inutil, poate pentru că Vlad era singura rază de lumină din viața mea după ce soția mea, Mariana, murise acum trei ani. Am oftat adânc și am început să strâng farfuriile, încercând să-mi alung gândurile negre.

Tocmai când mă pregăteam să mă așez pe canapea cu o carte, soneria a spart liniștea. Am tresărit. Nu așteptam pe nimeni. Am deschis ușa și am încremenit: în fața mea stătea tatăl meu, Ion, pe care nu-l mai văzusem de peste douăzeci de ani. Avea părul alb ca zăpada și ochii lui albaștri erau plini de o tristețe pe care nu i-o cunoșteam.

— Bună, Ana… Pot să intru?

Am rămas câteva secunde fără glas. Ultima dată când vorbisem fusese la înmormântarea mamei mele, când ne-am certat urât din cauza moștenirii și a reproșurilor adunate o viață întreagă. El plecase atunci fără să se uite înapoi, iar eu îmi jurasem că nu vreau să-l mai văd niciodată.

— Ce cauți aici? am întrebat cu voce tremurată.

— Am venit să-mi văd fata… și să încerc să-mi cer iertare.

M-am dat la o parte fără să spun nimic. L-am privit cum pășește încet în sufrageria mea, uitându-se la fotografiile cu Vlad și Radu de pe rafturi. S-a așezat stingher pe marginea canapelei.

— Știu că nu merit să fiu primit aici, Ana. Dar am îmbătrânit… și nu mai pot dormi noaptea de regrete. Am greșit mult față de tine și față de mama ta. Am fost un tată dur și egoist. Am pus mereu munca înaintea familiei… și am pierdut tot.

Mi-au dat lacrimile fără să vreau. Toată copilăria mea fusese umbrită de absența lui, de certurile cu mama, de promisiunile nerespectate. Îmi aminteam cum stăteam la geam în fiecare seară de Crăciun, sperând că va veni acasă măcar atunci.

— De ce acum? De ce după atâția ani? am izbucnit.

— Pentru că nu mai am timp, Ana. Pentru că am cancer și doctorii spun că nu mai am mult. Și pentru că nu vreau să plec din lumea asta fără să știu că ai putut măcar să mă asculți.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îl uram pentru tot ce ne făcuse, dar în același timp îl vedeam atât de mic și neajutorat încât nu puteam să-l alung.

— Nu știu dacă pot să te iert, tata… Dar poți rămâne aici weekendul ăsta.

A zâmbit trist și mi-a luat mâna între palmele lui tremurânde.

— Atât mi-am dorit… Să stau cu tine la masă, să-ți povestesc despre copilăria mea, despre greșelile mele… Poate așa vei înțelege de ce am fost așa cum am fost.

Am petrecut două zile vorbind ca niciodată. Mi-a povestit despre sărăcia din copilărie, despre cum l-a bătut bunicul când era mic, despre frica lui de a nu fi slab. Mi-a spus cât de mult a iubit-o pe mama mea și cât de rău îi pare că nu i-a spus-o niciodată destul.

Am plâns amândoi. L-am întrebat de ce nu a venit la nunta mea cu Radu sau la botezul lui Vlad. Mi-a spus că îi era rușine de el însuși, că nu știa cum să repare ce stricase.

În ultima seară, înainte să plece, m-a privit lung:

— Ana… Poți să mă ierți?

L-am îmbrățișat strâns pentru prima dată după zeci de ani. Nu știu dacă l-am iertat cu adevărat atunci, dar am simțit că o parte din povara sufletului meu s-a ridicat.

După ce a plecat, am rămas singură în apartament și m-am gândit la cât de fragilă e viața și cât de mult ne rănim unii pe alții fără să vrem. Oare câți dintre noi avem curajul să cerem iertare la timp? Oare putem vindeca rănile trecutului sau doar învățăm să trăim cu ele?