Sub umbra nucului: Vara când familia mea s-a destrămat

— Irina, ai adus tu, mamă, ceva de la oraș? Poate niște pastile pentru tata, că iar îl dor picioarele…
Vocea mamei răsună slabă din bucătărie, în timp ce eu mă chinui să desfac portbagajul plin cu sacoșe. E iulie, aerul e greu și dulce sub nucul bătrân din curtea părinților mei din satul Găneasa. Mă uit la casa veche, la geamurile cu perdele îngălbenite, la tata care stă pe bancă și privește în gol.

— Am adus, mamă, dar nu știu dacă îi mai ajută la ceva… îi răspund încet, încercând să-mi ascund oboseala.

În spatele meu, fratele meu mai mare, Cătălin, trântește portiera mașinii lui scumpe și oftează teatral:
— Hai, mamă, nu mai dramatiza! Tata a fost mereu sănătos tun. Să nu începi iar cu văicărelile!

Mama tace și-și șterge mâinile de șorț. Eu simt cum se strânge ceva în pieptul meu. De fiecare dată când venim acasă, totul se transformă într-o piesă prost jucată: noi, copiii „de la oraș”, venim cu daruri și promisiuni, iar părinții ne privesc cu ochi triști și așteaptă… ce? Să stăm mai mult? Să le dăm bani? Să fim iar copiii lor mici?

— Irina, ai grijă să nu uiți să-i dai mamei banii pentru facturi! îmi șoptește Cătălin printre dinți. — Știi că altfel iar începe cu „nu avem cu ce plăti lumina”.

Îmi vine să urlu. De ce totul se reduce la bani? De ce fiecare discuție ajunge la facturi, pensii mici și lipsuri? Mă uit la tata, care își freacă mâinile noduroase și tace. El nu cere niciodată nimic, dar privirea lui spune totul.

Seara, sub nucul bătrân, ne strângem toți la masă. Mama a făcut sarmale și plăcintă cu mere din livadă. Cătălin vorbește tare despre afacerea lui din București, despre cât de greu e să găsești oameni buni la muncă. Eu încerc să-l temperez:
— Poate că nu toți vor să plece din sat. Poate că unii sunt fericiți aici.

El râde scurt:
— Fericiți? Cu pensii de mizerie și case care stau să cadă? Hai să fim serioși!

Mama oftează și-și privește mâinile:
— Noi n-am avut niciodată mult, dar am fost împreună. Acum… fiecare cu viața lui.

Tata ridică privirea pentru prima dată:
— Nu-i nimic rău în a cere ajutor, dar nici nu vreau să simt că suntem o povară.

Cuvintele lui atârnă greu între noi. Îmi amintesc de copilărie, când tata era stâlpul casei, iar mama râdea mereu. Acum par doi străini obosiți, care se tem să ceară prea mult de la copiii lor.

A doua zi dimineață, mă trezesc devreme și o găsesc pe mama sub nuc, plângând încet.
— Mamă… ce s-a întâmplat?
Ea ridică din umeri:
— N-am vrut niciodată să vă cerem bani. Dar uite-ne acum… Tata nu mai poate lucra, eu abia mă mișc. Și voi veniți rar… Câteodată simt că nu mai avem nimic de spus unii altora.

O iau în brațe și simt cât e de mică și fragilă.
— Nu sunteți singuri, mamă. Doar că… viața ne-a dus pe drumuri diferite.

În ziua aceea izbucnește scandalul. Cătălin vrea să vândă o bucată din pământul bunicilor ca să-și acopere niște datorii. Tata refuză categoric:
— Pământul ăsta e tot ce avem! Nu-l dau pentru nimic în lume!
Cătălin ridică tonul:
— Și ce vrei să faci cu el? Să-l lași să crească buruieni? Eu mă zbat la oraș și aici totul stagnează!
Eu încerc să-i împac:
— Poate găsim o soluție… Poate îl arendăm sau îl lucrăm împreună.
Dar nimeni nu ascultă. Fiecare vorbește peste celălalt. Mama plânge în tăcere, tata pleacă supărat în grădină, iar Cătălin trântește ușa casei.

Seara vine grea peste sat. Merg singură pe uliță și mă gândesc la toate familiile care se destramă din cauza banilor. La cât de greu e să fii bătrân în România, dependent de copiii tăi care au propriile lor probleme. La cât de vinovat mă simt că nu pot face mai mult.

În ultima zi înainte să plecăm spre București, mama mă oprește sub nuc:
— Irina, tu crezi că ne vom mai aduna vreodată ca înainte?
Nu știu ce să-i răspund. O îmbrățișez strâns și îi promit că voi reveni curând.

În drum spre oraș, Cătălin tace. Eu privesc pe geam câmpurile galbene și mă întreb: oare câte familii ca a noastră se destramă încet sub greutatea nevoilor și a tăcerilor? Oare vom avea vreodată curajul să ne spunem adevărul în față?

Poate că nu banii ne despart cel mai tare, ci lipsa de curaj de a vorbi sincer unii cu alții. Voi ce credeți? Ați avut vreodată sentimentul că familia voastră se destramă fără ca nimeni să spună cu adevărat ce simte?