Străină în propria familie – O nuntă fără mine, dar cu apartamentul meu

— Cum adică nu vii la nuntă? a întrebat mama, cu vocea ei ascuțită, de parcă eu eram cea care refuza ceva evident, nu cea care fusese lăsată pe dinafară. Stăteam în bucătăria mică din apartamentul meu din București, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Pe masă, telefonul vibra insistent — era mesajul Anei, sora mea mai mică: „Poți să ne lași apartamentul pentru petrecere? E cel mai spațios.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu fusesem invitată la nuntă. Nu fusesem întrebată dacă vreau să particip la organizare, la rochia ei, la alegerea tortului. Nimic. Dar acum, când aveau nevoie de spațiu, apartamentul meu era bun. M-am uitat la mama, care evita să mă privească în ochi. — E pentru Ana, știi cât de mult ține la tine…

Am izbucnit: — Dacă ținea la mine, mă invita! Nu mă folosea doar pentru că am un apartament mare! Mama a oftat și a început să-și răsucească batista între degete. — Ești prea sensibilă, Irina. Așa sunt surorile… Se mai ceartă, dar sângele apă nu se face.

Mi-am amintit cum, cu doar câteva luni înainte, Ana îmi spusese că vrea o nuntă restrânsă, doar cu „cei mai apropiați”. Atunci am zâmbit amar și am zis: — Deci eu nu sunt printre ei? A râs și a schimbat subiectul. Am trecut peste, dar rana a rămas.

Acum, când toată familia se pregătea de sărbătoare, eu eram invizibilă. Dar apartamentul meu nu era invizibil. Am simțit furie, rușine și o dorință disperată de a fi văzută. Seara aceea am plâns până târziu, întrebându-mă dacă e vina mea că nu mă potrivesc în familia asta.

A doua zi am primit un mesaj de la tata: „Ana are nevoie de ajutorul tău. Fii matură.” Matură? De câte ori am fost eu cea care a făcut compromisuri? Cea care a stat lângă Ana când a avut probleme cu examenele? Cea care i-a ținut partea când părinții o certau? Dar când a venit rândul meu să fiu susținută… nimeni nu era acolo.

Am acceptat să ne întâlnim toți la mine acasă ca să discute detaliile petrecerii. Ana a venit cu viitorul soț și cu părinții lui. S-au purtat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. — Ce frumos e aici! a exclamat Ana, uitându-se prin sufragerie. — O să fie perfect pentru dans!

M-am simțit ca o străină în propria casă. Am încercat să-mi ascund resentimentele, dar privirea mi-a trădat totul. La un moment dat, Ana s-a apropiat și mi-a șoptit: — Știu că e ciudat… Dar sper că poți trece peste.

— Să trec peste ce? Că nu sunt destul de importantă ca să fiu invitată la nunta ta?

A dat din umeri: — Nu e vorba despre tine… E despre noi doi. Am vrut ceva intim.

— Dar apartamentul meu nu e prea intim pentru voi?

A tăcut. Am simțit cum se rupe ceva în mine. Toți vorbeau despre aranjamente, meniuri și muzică, iar eu eram acolo doar ca să ofer spațiul.

După ce au plecat, am rămas singură în liniștea apăsătoare a apartamentului. M-am uitat la pozele din copilărie de pe raft: eu și Ana râzând pe plajă la Constanța, eu ținând-o de mână când a făcut primii pași. Unde dispăruse apropierea aia? Când devenisem doar o resursă pentru ea?

În zilele următoare am oscilat între dorința de a fi acceptată și nevoia de a-mi apăra limitele. Prietena mea cea mai bună, Mihaela, mi-a spus: — Dacă îi lași să facă asta acum, o vor face mereu. Trebuie să le spui ce simți.

Am scris un mesaj lung Anei: „Nu pot să-ți dau apartamentul pentru petrecere dacă nu sunt suficient de importantă ca să fiu prezentă la nuntă. Mă doare excluderea asta și nu vreau să mă mai simt folosită.”

Răspunsul ei a venit după două zile: „Îmi pare rău că te simți așa. Nu am vrut să te rănesc. Poate putem vorbi după nuntă.”

Atunci am decis: nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi calce limitele doar pentru că suntem familie. Am refuzat politicos și le-am spus că nu pot găzdui petrecerea.

A urmat tăcere din partea tuturor. Mama m-a sunat plângând: — Cum poți să faci asta surorii tale?

— Cum poate ea să-mi facă asta mie? am întrebat-o printre lacrimi.

Nunta a trecut fără mine și fără apartamentul meu. Am stat singură în acea zi și m-am gândit la tot ce s-a rupt între noi. Poate că sângele apă nu se face, dar uneori devine atât de diluat încât abia îl mai recunoști.

Acum mă întreb: oare chiar putem repara ceea ce s-a spart sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?