„Ridică-te și fă-mi o cafea!” – Cum mi-a distrus cumnatul liniștea și de ce nu pot să-l iert pe soțul meu

— Ridică-te și fă-mi o cafea!
Vocea lui Radu, cumnatul meu, a spart liniștea dimineții ca un ciocan care lovește sticla. Am tresărit, cu mâinile încă strânse pe cana mea de ceai, încercând să-mi dau seama dacă am auzit bine. Era doar ora șapte și, de două zile, Radu se instalase în casa noastră ca un mic dictator.
— Nu ești la hotel, Radu, am răspuns, încercând să-mi păstrez calmul.
El a râs scurt, fără urmă de jenă.
— Hai, Livia, nu te supăra. Faci tu cea mai bună cafea.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am uitat spre Mihai, soțul meu, care stătea la masă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. Am vrut să-i strig: „Spune-i ceva! Apără-mă!” Dar Mihai doar și-a tras scaunul mai aproape de masă și a mormăit:
— Lasă, Livia, fă-i o cafea, că pleacă el curând…
Curând.
Așa a început totul. Când Mihai mi-a spus că fratele lui are nevoie să stea la noi „câteva zile”, am acceptat fără să comentez. Știam că Radu trece printr-un divorț urât și nu voiam să fiu eu cea care refuză ajutorul. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, iar casa noastră s-a umplut de tensiune.

În fiecare dimineață, Radu avea pretenții: cafea, micul dejun cald, haine spălate. Își lăsa lucrurile peste tot, vorbea tare la telefon cu prietenii lui și nu ridica un deget să ajute la treburile casei. Când îi spuneam ceva, Mihai îmi cerea răbdare: „E greu pentru el acum.”

Într-o seară, după ce am strâns masa singură iar Radu s-a trântit pe canapea cu o bere în mână, am izbucnit:
— Mihai, nu mai pot! Nu vezi că profită de noi? De mine? Eu nu sunt menajera voastră!
Mihai a oftat adânc.
— E fratele meu, Livia… Ce vrei să fac? Să-l dau afară?
— Nu! Vreau doar să simt că suntem o echipă! Să mă susții! Să-i spui și tu ceva!

Mihai s-a ridicat și a ieșit din bucătărie fără să spună nimic. Am rămas singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am simțit trădată și invizibilă în propria casă.

A doua zi dimineață, Radu a venit din nou cu pretenții.
— Livia, ai spălat cămașa aia albastră? Am nevoie de ea azi.
— Nu sunt mama ta, Radu! am izbucnit.
El s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost nebună.
— Ce-ai pățit? Ești nervoasă că ai prea mult timp liber?

Am simțit cum îmi pierd controlul.
— Dacă nu-ți convine, poți să-ți cauți alt loc unde să stai!
Radu a râs batjocoritor.
— O să-i spun lui Mihai că ai chef de scandal.

Când Mihai a venit acasă seara, l-am luat deoparte.
— Ori îi spui tu lui Radu să-și caute alt loc, ori o fac eu. Nu mai pot trăi așa!
Mihai m-a privit lung.
— Livia, e sângele meu. Cum poți fi atât de rece?

Atunci am simțit că ceva s-a rupt între noi. Eu eram cea care ținea casa, care avea grijă de toți — dar cine avea grijă de mine?

În zilele următoare am început să evit casa cât puteam. Stăteam peste program la serviciu sau mă plimbam prin parc până se întuneca. Când ajungeam acasă, găseam aceeași atmosferă apăsătoare: Radu pe canapea, Mihai retras în dormitor cu laptopul.

Într-o seară am găsit-o pe mama mea plângând la telefon.
— Ce faci, mamă? De ce plângi?
— Mi-e dor de tine… Și mi-e teamă că te pierzi în toată povestea asta. Tu unde ești în viața ta?

Întrebarea ei m-a urmărit toată noaptea. Unde eram eu? Cine eram eu fără rolul de soție bună și noră perfectă?

În weekendul următor am încercat să organizez o cină în familie — poate reușeam să readuc puțină normalitate. Dar Radu a venit beat acasă și a început să țipe la mine că nu găsise mâncare caldă la ora zece seara.
Mihai a încercat să-l calmeze:
— Las-o pe Livia în pace!
Dar era prea târziu. Eu deja îmi făceam bagajele.

Am plecat la mama pentru câteva zile. Mihai m-a sunat abia după două zile:
— Livia… Îmi pare rău. Radu a plecat. Poți să vii acasă.

Dar eu nu mai eram sigură că vreau să mă întorc. Ceva se schimbase în mine. Începusem să mă întreb dacă nu cumva mi-am pierdut vocea în toți acești ani de compromisuri tăcute.

Acum stau pe balconul mamei și privesc orașul luminat noaptea. Îmi aud gândurile mai clar ca niciodată: Cât trebuie să sacrifici pentru familie? Unde se termină datoria față de ceilalți și începe respectul față de tine însuți?

Voi ce ați face în locul meu? Ați putea ierta lipsa de sprijin din partea celui pe care îl iubiți cel mai mult?