Neinvitată la nunta fiului meu, dar așteptată ca sprijin: Povestea unei mame românce

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut să faci asta? Glasul meu tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în bucătăria mea mică din Ploiești, cu telefonul lipit de ureche, încercând să-mi adun curajul să nu plâng. Tocmai aflasem de la vecina mea, doamna Stanciu, că fiul meu se căsătorise în weekendul trecut. Fără mine. Fără niciun telefon, fără o invitație, fără măcar o vorbă.

— Mamă, nu vreau să discutăm acum. Așa a fost mai bine pentru toți, mi-a spus Radu pe un ton sec, aproape străin.

M-am prăbușit pe scaun, cu ochii în lacrimi. Cum putea fi mai bine pentru toți? Pentru cine? Pentru mine sigur nu. Am crescut singură un copil, am muncit douăzeci de ani în fabrică și am renunțat la orice vis personal doar ca el să aibă o viață mai bună. Și acum, când ar fi trebuit să fiu acolo, lângă el, să-i țin mâna când își unea destinul cu al altei femei, am fost ștearsă din povestea vieții lui.

A doua zi dimineață, telefonul a sunat din nou. Era Camelia, soția lui Radu. „Bună ziua, doamnă Elena. Am nevoie de ajutor cu niște acte pentru casă. Știți că doar dumneavoastră vă pricepeți la birocrație.” Vocea ei era politicoasă, dar rece ca o iarnă fără sfârșit. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu eram bună să fiu invitată la nuntă, dar eram bună să rezolv problemele lor?

Am acceptat să merg. Poate din slăbiciune, poate din speranța că voi putea vorbi cu Radu față în față. Când am ajuns la apartamentul lor nou din cartierul Nord, Camelia m-a întâmpinat cu un zâmbet fals și mi-a întins un teanc de hârtii.

— Mulțumim că ai venit, mamă, a spus Radu fără să mă privească în ochi.

— De ce nu m-ai chemat la nuntă? am întrebat încet, cu vocea stinsă.

Camelia a ridicat din umeri: — Așa am hotărât noi. A fost ceva restrâns. Familia mea și câțiva prieteni apropiați.

— Eu nu sunt familie? am întrebat aproape șoptit.

Radu s-a uitat la mine pentru prima dată: — Mamă, nu vreau să discutăm asta acum. Te rog.

Am simțit cum mă sufoc. Am semnat actele pe care mi le-au pus în față și am plecat fără să mă uit înapoi. Pe drum spre casă, am plâns ca un copil rătăcit. M-am întrebat unde am greșit. Dacă am fost prea severă sau prea permisivă. Dacă sacrificiile mele au fost în zadar.

În zilele următoare, Camelia m-a sunat de mai multe ori: ba pentru rețete de mâncare, ba pentru sfaturi despre facturi sau probleme cu vecinii. De fiecare dată răspundeam automat, ca un robot programat să ajute. Dar în sufletul meu creștea o revoltă amară.

Într-o seară, sora mea Ana a venit la mine cu o pungă de covrigi calzi.

— Elena, trebuie să te oprești! Nu vezi că te folosesc? Tu nu ești mama lor decât când au nevoie de ceva!

— Dar e fiul meu… Nu pot să-l las la greu.

— Dar el te-a lăsat pe tine! La cea mai importantă zi din viața lui! Ana avea dreptate și știam asta, dar nu puteam rupe legătura care mă ținea legată de Radu.

Au trecut luni de zile așa: eu rezolvam problemele lor, ei mă ignorau altfel. De Crăciun nu m-au invitat la masă. De ziua mea mi-au trimis un mesaj sec pe WhatsApp: „La mulți ani!”

Într-o zi de primăvară, Camelia m-a sunat din nou:

— Doamnă Elena, avem nevoie de bani pentru avansul la mașină. Ne puteți ajuta?

Atunci am simțit că s-a rupt ceva în mine. Am respirat adânc și am spus:

— Nu pot să vă ajut. Nu mai pot.

A urmat o tăcere lungă la telefon.

— Dar sunteți mama lui Radu! Familia trebuie să se ajute!

— Familia? Familia e acolo când contează… Eu nu am fost acolo pentru voi când a contat cel mai mult.

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. Dar era un plâns diferit: nu mai era durerea neputinței, ci începutul unei eliberări.

Au trecut luni fără să-i mai caut sau să răspund la telefoanele lor. Am început să merg la cursuri de pictură la Casa de Cultură și mi-am făcut prieteni noi. Am descoperit că pot fi fericită și fără aprobarea sau recunoștința lor.

Într-o zi l-am întâlnit pe Radu întâmplător în piață. S-a uitat la mine stânjenit.

— Mamă… îmi pare rău pentru tot.

L-am privit cu blândețe și i-am spus:

— Și mie îmi pare rău că nu ai înțeles cât am suferit. Dar acum știu cine sunt și cât valorez.

Acum mă întreb: câți dintre noi ne pierdem demnitatea încercând să fim tot timpul sprijin pentru cei care nu ne prețuiesc? Oare cât ar trebui să dăm din noi până când spunem: „Ajunge!”?