Neinvitată la nuntă, dar așteptată ca sprijin: Povestea unei mame românce între durere și demnitate

— Nu pot să cred, Elena! Cum adică nu ai fost la nunta lui Radu? vocea Mariei, vecina mea, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață.

Am zâmbit amar, cu ochii în pământ. Mâinile îmi tremurau pe ceașca de cafea. „Nici eu nu pot să cred, Maria. Dar uite că s-a întâmplat.”

În ziua aceea, când am primit vestea, parcă mi s-a oprit inima. Nu de la el am aflat, ci de la sora mea, care văzuse poze pe Facebook. Radu, băiatul meu, lumina ochilor mei, se însurase cu Andreea fără să mă invite. Fără un telefon, fără o vorbă. Doar tăcere. O tăcere care m-a sfâșiat mai tare decât orice ceartă.

Am crescut singură cu el după ce tatăl lui ne-a părăsit când Radu avea doar șase ani. Am muncit două joburi ca să nu-i lipsească nimic. Îmi amintesc cum veneam seara acasă, obosită, dar fericită că îl găseam dormind liniștit. Îi puneam mereu o pătură pe umeri și îi sărutam fruntea. „Pentru tine trăiesc”, îi șopteam uneori.

Anii au trecut și Radu a crescut frumos. A intrat la facultate la București și acolo a cunoscut-o pe Andreea. La început, părea o fată bună. Dar după ce s-au mutat împreună, parcă s-a schimbat totul. Nu mai veneau pe la mine decât rar, iar când veneau, Andreea abia mă saluta. Simțeam că nu sunt dorită.

— Poate e doar geloasă că ai o relație apropiată cu el, mi-a spus odată prietena mea, Viorica.

Dar nu era doar gelozie. Era ceva mai adânc. O distanță care creștea între mine și fiul meu cu fiecare zi.

Când am aflat de nuntă, am plâns toată noaptea. M-am întrebat ce am greșit. Am răscolit fiecare amintire, fiecare ceartă, fiecare moment în care poate am ridicat tonul sau am spus ceva ce nu trebuia. Dar nu găseam nimic care să justifice o asemenea durere.

A doua zi după nuntă, m-a sunat Andreea.

— Bună ziua, doamnă Elena! Voiam să vă întreb dacă puteți să ne ajutați cu niște bani pentru avansul la apartament. Știți cum e cu ratele astea…

Mi s-a pus un nod în gât.

— Dar… de ce nu m-ați invitat la nuntă? am întrebat cu voce stinsă.

A tăcut o clipă.

— A fost ceva restrâns… doar prieteni apropiați și familia ei… Știți cum e…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Eu nu mai eram familie? Eu eram doar portofelul la nevoie?

Am închis telefonul și am plâns din nou. Dar de data asta nu mai era durerea aceea surdă de mamă rănită. Era furie. Era revoltă.

În zilele următoare, Radu nu m-a sunat deloc. Doar Andreea îmi trimitea mesaje: „Vă rugăm să ne ajutați cu niște bani pentru mobilă”, „Avem nevoie de cineva să stea cu copilul când va veni”.

Am început să mă simt folosită. Să mă întreb dacă toată dragostea mea pentru Radu a fost în zadar.

Într-o seară, după ce am primit al treilea mesaj de la Andreea într-o săptămână, am decis să merg la ei acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice.

— Mamă? Ce cauți aici? a întrebat Radu mirat.

— Am venit să vorbim, i-am spus hotărâtă.

Andreea s-a retras în bucătărie, iar eu am rămas singură cu fiul meu în sufragerie.

— Radu… de ce nu m-ai invitat la nuntă?

A oftat și s-a uitat în podea.

— Andreea a zis că ar fi mai bine așa… S-a temut că o să fie tensiuni… Știi că mama ei nu mă place prea mult…

— Dar eu sunt mama ta! Cum ai putut să faci asta?

A ridicat din umeri.

— Nu știu… N-am vrut să te rănesc…

— Dar m-ai rănit! Și totuși aveți pretenția să vă ajut? Să vă dau bani? Să fiu bunica de serviciu?

Radu a tăcut. În ochii lui am văzut pentru prima dată rușine.

— Mamă… iartă-mă… N-am știut cum să gestionez situația…

— Poate că e timpul să vă descurcați singuri, i-am spus cu voce tremurândă. Poate că e timpul să vă asumați alegerile.

Am plecat de acolo cu sufletul sfâșiat, dar și cu o urmă de demnitate recâștigată. Pentru prima dată în viață am pus limite.

Au trecut luni de atunci. Radu nu m-a mai sunat decât rar. Uneori mă doare tăcerea lui mai mult decât orice cuvânt urât. Dar încerc să-mi găsesc liniștea în lucrurile mici: o cafea cu Maria dimineața, o plimbare prin parc, o carte bună.

M-am întrebat de multe ori: oare unde se termină datoria unei mame și unde începe dreptul ei la respect? Oare dragostea necondiționată trebuie să fie mereu umilită? Sau vine un moment când trebuie să spui „ajunge”? Ce credeți voi?