Între Dragoste și Limite: Când Fiul Meu Se Întoarce Acasă

— Mamă, trebuie să vorbim. Nu am unde să mă duc cu Irina și copiii. Ne-au dat afară din apartament. Mâine venim la voi.

Vocea lui Vlad răsuna în telefon ca o sentință. Am simțit cum mi se strânge stomacul, de parcă cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. Era trecut de zece seara, ploua mărunt și eu tocmai terminasem de spălat vasele. M-am uitat la Ion, soțul meu, care citea ziarul la masa din bucătărie. Liniștea casei noastre mici din Ploiești era pe cale să fie spulberată.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat încercând să-mi țin vocea calmă.

— Proprietarul vrea să vândă apartamentul. Ne-a dat termen o săptămână să plecăm. N-avem bani de altceva acum… Mamă, nu avem unde merge.

Am închis ochii. Îmi venea să plâng, dar nu puteam. Vlad era fiul meu, băiatul pe care l-am crescut singură ani întregi, după ce Ion plecase la muncă în Italia. Îmi aminteam cum îl țineam de mână când mergeam la școală, cum îi făceam sandvișuri cu salam și cașcaval, cum îi citeam povești seara. Dar acum era bărbat în toată firea, cu doi copii mici și o soție mereu nemulțumită.

— Ce vrea? a întrebat Ion fără să ridice privirea din ziar.

— Vin la noi, am spus încet.

Ion a oftat adânc. Știam ce gândește: casa noastră are două camere, abia ne descurcăm noi doi. Unde să-i punem pe toți patru?

A doua zi dimineață, Vlad a apărut cu Irina și copiii – Daria, de șase ani, și Radu, de trei. Erau obosiți, nervoși, cu bagaje peste tot. Irina nu mi-a spus nici măcar „bună dimineața”, doar a trântit geanta pe hol și s-a dus direct în sufragerie.

— Mamă, nu te supăra… E greu pentru toți, a zis Vlad încercând să zâmbească.

Am dat din cap și am început să le arăt unde pot pune lucrurile. În sufletul meu era furtună. În următoarele zile, casa s-a transformat într-un câmp de bătălie: copiii alergau și țipau prin camerele mici, Irina făcea mereu observații despre cât de vechi sunt mobila și vesela noastră, Vlad stătea mai mult pe telefon sau ieșea „să rezolve ceva”.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am încercat să vorbesc cu Irina.

— Irina, știu că nu e ușor… Dar poate găsim împreună o soluție să ne fie bine tuturor.

Ea m-a privit rece:

— Nu cred că putem trăi mult timp așa. Vlad trebuia să găsească altceva. Eu nu pot sta la nesfârșit aici.

Am simțit cum mă cuprinde furia. Dar am tăcut. Nu voiam scandal.

Seara următoare, Ion m-a tras deoparte:

— Nu mai pot, Maria. E prea mult pentru mine. N-am muncit o viață întreagă ca să ajung să nu mai am liniște nici măcar în casa mea.

L-am privit lung. Avea dreptate. Dar ce puteam face? Să-i dau afară? Să-mi las nepotii pe drumuri?

În zilele ce au urmat, tensiunile au crescut. Daria s-a îmbolnăvit și Irina m-a acuzat că nu e destul de curat în casă. Vlad a început să bea bere seara și să ridice tonul la toată lumea. M-am trezit plângând în baie, cu mâna la gură ca să nu mă audă nimeni.

Într-o dimineață, când pregăteam cafeaua, Vlad a intrat nervos în bucătărie:

— Mamă, trebuie să ne ajuți cu bani pentru chirie! Irina nu mai suportă aici!

— Vlad, nu avem bani… Abia ne ajung pensiile pentru noi doi…

— Atunci ce vrei să fac? Să stăm aici ca vai de noi?

Am simțit cum mi se rupe inima. Îmi venea să țip: „Nu e vina mea că ai ajuns aici! Eu ți-am dat tot ce am putut!” Dar n-am spus nimic. Doar am lăsat cana jos și am ieșit din bucătărie.

În acea zi am decis că trebuie să pun limite. Seara i-am chemat pe toți la masă și le-am spus:

— Vlad, Irina… Vă iubesc și vreau să vă ajut, dar nu mai pot continua așa. Trebuie să găsiți o soluție pentru voi și copii. Noi suntem bătrâni și nu mai facem față.

Irina a izbucnit:

— Adică ne dai afară?

— Nu vă dau afară… Dar nici nu mai pot trăi cu frica și tensiunea asta în fiecare zi.

Vlad s-a ridicat brusc:

— Bine! O să plecăm! Să vezi tu când n-o să mai ai pe nimeni lângă tine!

Au trecut două săptămâni până când au găsit o garsonieră mică la marginea orașului. Au plecat fără să-și ia rămas bun cum trebuie. Casa a rămas goală și liniștită, dar inima mea era plină de regrete și întrebări.

Mă uit acum la pozele cu Vlad mic și mă întreb: unde am greșit? Oare dragostea de mamă are limite? Sau trebuie să ne sacrificăm mereu pentru copiii noștri, chiar dacă asta înseamnă să ne pierdem pe noi înșine?