Între două lumi: Povestea unei familii împărțite de bani și iubire

— Irina, nu mai pot! De fiecare dată când avem nevoie de ceva, tot părinții mei ne scot din necaz! Ai tăi nu fac decât să aducă plăcinte și să stea cu copiii, dar cu adevărat, cine ne ajută financiar? — vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfurii nespălate și jucării împrăștiate pe jos.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am uitat la el, cu mâinile încleștate pe marginea mesei. Nu era prima dată când aducea vorba despre bani, dar niciodată nu o făcuse atât de direct, atât de crud. Copiii se jucau în camera lor, iar eu încercam să-mi țin lacrimile în frâu.

— Vlad, știi bine că ai mei nu au bani. Tata abia se descurcă cu pensia, iar mama lucrează la croitorie pe salariul minim. Dar fac tot ce pot pentru noi! Nu vezi cum se bucură copiii când merg la ei? Cum ne ajută cu orice pot?

El a oftat și s-a ridicat brusc de la masă.

— Nu zic că nu-i iubesc pe copiii noștri sau că nu apreciez ce fac ai tăi… Dar uite, când am avut nevoie de bani pentru reparația mașinii, cine ne-a ajutat? Ai mei! Când am vrut să plecăm în vacanță, cine ne-a dat bani? Ai mei! Și tot ei ne-au dat avansul pentru apartamentul ăsta!

M-am simțit mică, umilită. Știam că are dreptate într-un fel, dar nu puteam să accept că totul se reduce la bani. Am crescut într-o familie în care dragostea era moneda de schimb, nu banii. Tata mă lua de mână și mergeam la plimbare prin parc, mama îmi cosea rochii din resturi de materiale. Nu aveam mult, dar eram fericiți.

— Vlad, nu e corect să-i compari. Fiecare ajută cum poate. Ai mei nu au avut niciodată bani, dar nu ne-au lăsat niciodată la greu. Ți-ai uitat când mama a stat cu copiii trei zile când am fost eu bolnavă? Sau când tata a mers cu tine la doctor?

Vlad a dat din mână a lehamite și a ieșit pe balcon. Am rămas singură cu gândurile mele, cu rușinea și furia care mă ardeau pe dinăuntru. Cum ajunsesem aici? Când am început să mă simt inferioară doar pentru că părinții mei nu aveau bani?

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la mama: „Irina, am făcut plăcinte cu brânză pentru copii. Le aduc după-amiază.” Am simțit un nod în gât. Am răspuns scurt: „Mulțumesc, mami.”

Seara, când mama a venit cu plăcintele, Vlad era acasă. A salutat-o rece și s-a retras în dormitor. Mama a simțit tensiunea din aer.

— Ce s-a întâmplat, mamă? — m-a întrebat încet, în timp ce despacheta plăcintele.

— Nimic… — am mințit eu, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi.

Mama s-a apropiat și m-a luat în brațe.

— Irina, știu că nu avem bani ca ai lor… Dar să știi că vă iubim și facem tot ce putem pentru voi. Să nu te rușinezi niciodată cu noi.

Am izbucnit în plâns.

— Nu mă rușinez cu voi! Doar că… Vlad zice că părinții lui ne ajută mai mult pentru că au bani. Și că ai mei nu fac destul…

Mama m-a strâns mai tare.

— Fiecare dă ce poate, mamă. Sufletul nu se măsoară în bani.

După ce a plecat mama, am intrat în dormitor. Vlad stătea pe pat cu telefonul în mână.

— Vlad, trebuie să vorbim. Nu mai pot trăi așa… Nu vreau ca ai mei să se simtă inferiori doar pentru că nu au bani. Și nici eu!

El a ridicat privirea spre mine.

— Irina, nu vreau să te rănesc. Dar e greu să vezi cum ai mei trag pentru noi și ai tăi doar… gătesc sau stau cu copiii.

— Doar?! — am ridicat vocea fără să vreau. — Vlad, dacă mâine n-ar mai fi ai mei să stea cu copiii când suntem la serviciu sau bolnavi, ce-ai face? Ai plăti o bonă? Ai putea avea încredere că cineva străin îi iubește ca bunicii lor?

El a tăcut. Pentru prima dată părea că se gândește serios la ce spun.

Zilele au trecut greu. Tensiunea dintre noi creștea. Copiii simțeau și ei ceva; fiica mea cea mică m-a întrebat într-o seară:

— Mami, de ce plângi?

Am mințit-o că m-am lovit la ochi.

Într-o duminică, părinții lui Vlad au venit la masă. Au adus cadouri scumpe copiilor și au discutat despre vacanțe exotice și investiții imobiliare. Mama mea a venit mai târziu cu o pungă de mere din grădină și un borcan de dulceață făcut de ea.

Soacra mea a privit punga cu dispreț abia mascat:

— Ce drăguț… mere de la țară! Noi tocmai am cumpărat niște fructe bio din Italia…

Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene.

— Mulțumim, mamă! — am spus tare, să audă toți. — Merele tale sunt cele mai bune!

Vlad s-a uitat la mine jenat. După ce au plecat toți, am izbucnit:

— Vlad, nu mai suport! Familia ta ne ajută cu bani, dar familia mea ne ține uniți! Dacă nu poți vedea asta, atunci poate că avem o problemă mai mare decât banii!

El a tăcut mult timp apoi a spus încet:

— Poate ai dreptate… Poate am fost nedrept cu ai tăi.

Am început să plâng iar. Nu știu dacă lacrimile mele erau de ușurare sau de frică pentru viitorul nostru.

Seara târziu am stat pe balcon singură și m-am uitat la luminile orașului. M-am întrebat: oare cât valorează dragostea unei familii? Poate fi ea măsurată în bani sau doar în gesturi mici și sincere?

Voi ce credeți? Contează mai mult ajutorul financiar sau cel sufletesc? Ați trecut vreodată printr-o astfel de situație?