Duminica pe care nu o mai recunosc

— Mamă, te rog să nu mai vii duminica. Avem nevoie de timp doar pentru noi.

Cuvintele Anei, nora mea, au căzut ca o piatră grea în mijlocul bucătăriei mele. Stăteam cu telefonul la ureche, cu mâinile tremurânde deasupra unei farfurii cu ciorbă rămasă neatinsă. Duminica era ziua mea. Ziua în care îmi vedeam băiatul, pe Vlad, și pe nepoțica mea, Ilinca. Ziua în care casa lor mirosea a cozonac și râsetele se amestecau cu clinchetul paharelor de compot. Acum, duminica nu-mi mai aparținea.

— Ana, dar… e tradiția noastră. De când s-a născut Vlad, duminica e ziua familiei. Nu pot să… — am încercat să spun, dar vocea mi s-a frânt.

— Știu, dar vrem să avem și noi intimitatea noastră. Ilinca are teme, Vlad e obosit după săptămâna de muncă… Nu e nimic personal, doar că simțim nevoia să fim doar noi trei.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. Am rămas cu ochii pierduți pe peretele alb, unde atârnau fotografii vechi: Vlad la grădiniță, eu și soțul meu la nuntă, Ilinca la botez. Toate aceste momente păreau acum atât de departe, ca și cum ar fi aparținut altei vieți.

În zilele următoare am încercat să mă ocup cu treburi prin casă. Am spălat perdelele, am aranjat dulapurile, am făcut ordine în sertarul cu scrisori vechi. Dar liniștea era apăsătoare. Îmi lipseau vocile lor, mirosul de cafea proaspătă și zgomotul pașilor grăbiți pe hol. M-am întrebat dacă am greșit cu ceva. Poate am fost prea prezentă? Poate am dat prea multe sfaturi? Poate Ana s-a simțit invadată?

Sâmbătă seara am primit un mesaj scurt de la Vlad: „Mamă, sper că ești bine. Te sun mâine.” Atât. Fără invitație la masă, fără promisiunea unei întâlniri. Am simțit cum un gol se lărgește în pieptul meu.

Duminica a venit cu ploaie măruntă și cer plumburiu. M-am uitat la ceas: ora 11. În mod normal, acum aș fi fost deja la ei, ajutând-o pe Ana la bucătărie sau jucându-mă cu Ilinca. În schimb, stăteam singură la masă, cu o felie de cozonac uscat și o cană de ceai rece.

La prânz am ieșit în parc. Pe alei erau familii cu copii, bunici care împingeau cărucioare sau hrăneau porumbeii. M-am așezat pe o bancă și am privit cum o fetiță se arunca în brațele bunicii ei râzând cu poftă. Am simțit un nod în gât și mi-au dat lacrimile.

— Doamnă, sunteți bine? — m-a întrebat o femeie în vârstă care s-a așezat lângă mine.

— Da… doar că mi-e dor de familia mea — am spus încet.

— Și mie mi-e dor de ai mei. Fata mea a plecat în Italia și mă sună doar duminica seara. Dar știți ceva? Trebuie să ne găsim un rost nou. Altfel ne pierdem cu totul.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara, Vlad m-a sunat.

— Mamă, îmi pare rău dacă te-am supărat. Ana are nevoie de spațiu… Știi cum e, fiecare familie are ritmul ei.

— Înțeleg… Dar mi-e greu să mă obișnuiesc cu gândul că nu mai fac parte din viața voastră ca înainte.

— Nu e adevărat! Doar că… trebuie să ne adaptăm și noi. Poate găsim altă zi să ne vedem?

Am simțit că nu e același lucru. Duminica era ziua noastră sacră. O zi oarecare din săptămână nu putea umple golul lăsat de absența lor.

În săptămânile care au urmat am început să merg la biserică duminica dimineața. M-am înscris la un atelier de pictură pentru seniori și am cunoscut alte femei care treceau prin aceleași dureri tăcute: excluderea din familie, sentimentul că nu mai ești necesar, că tradițiile se destramă sub ochii tăi.

La atelier, Maria mi-a spus într-o zi:

— Știi ce cred eu? Când copiii noștri își fac propriile familii, trebuie să le dăm drumul… altfel îi sufocăm fără să vrem.

— Dar dacă le dăm drumul prea tare? Dacă uită de noi?

— Nu uită… doar că iubirea lor se schimbă. Și noi trebuie să ne schimbăm odată cu ea.

Am început să pictez icoane mici pentru biserică și să le dăruiesc vecinilor singuri. Încet-încet, duminicile mele au căpătat alt sens. Nu era același lucru ca înainte — dorul rămânea acolo — dar nu mai era atât de apăsător.

De Crăciun, Vlad și Ana m-au invitat la ei acasă. Ilinca m-a întâmpinat cu un desen pe care scria „Bunica mea cea bună”. Am plâns în brațele ei și am simțit pentru prima dată după mult timp că aparțin din nou cuiva.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi trăim această ruptură tăcută între generații? Oare putem găsi un nou rost când vechile tradiții dispar? Sau rămânem pentru totdeauna străini în propria poveste?