Dincolo de gardul nostru: Povestea unei prietenii periculoase

— Iar a lăsat ceva la ușă! Doru a trântit sacoșa cu pâine pe masă și s-a uitat la mine cu ochii aceia reci, pe care îi văd tot mai des în ultima vreme. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Pe preș, un buchet de lalele roșii, legat cu o panglică aurie. Un bilet mic: „Pentru cea mai frumoasă vecină”. Semnat, Ilie.

Nu știam ce să fac. Să râd? Să mă simt flatată? Sau să mă tem? Ilie e vecinul nostru de la trei, văduv de câțiva ani, mereu politicos, mereu gata să ajute. Dar în ultimele luni, gesturile lui au devenit tot mai personale: ciocolată belgiană de ziua mea, invitații la cafea „doar ca între prieteni”, mesaje pe WhatsApp cu urări de noapte bună.

— Nu vezi că nu e normal? a izbucnit Doru într-o seară, când am încercat să-i explic că Ilie e doar singuratic și caută companie. — Nu vreau să-l mai văd pe la noi! Dacă nu-i spui tu să înceteze, mă duc eu!

Am încercat să-l liniștesc. — Doru, exagerezi. E doar un om bătrân care se simte singur. Nu vreau să-l rănesc.

Dar Doru nu m-a crezut. A început să mă urmărească cu privirea când primeam notificări pe telefon, să-mi verifice conversațiile, să mă întrebe unde am fost și cu cine am vorbit. Casa noastră s-a umplut de tăceri grele și uși trântite.

Într-o după-amiază ploioasă, când Doru era la serviciu, Ilie a bătut la ușă cu o cutie de bomboane și un zâmbet larg. — Am făcut niște cozonac, poate vrei să guști. Am simțit un nod în gât. — Mulțumesc, dar nu pot sta acum. — Poate altădată, a zis el trist.

Când Doru a venit acasă și a văzut cutia pe masă, a explodat. — Ți-am spus să nu mai primești nimic! Ce vrei să creadă lumea? Că te întâlnești cu el pe ascuns?

Am izbucnit în plâns. — Nu fac nimic rău! De ce nu ai încredere în mine?

— Pentru că nu-l oprești! Pentru că îi permiți să treacă o limită!

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, care mereu mi-a spus că trebuie să fii bun cu cei din jur, dar și să știi când să spui „nu”. M-am gândit la Ilie, care poate chiar nu are pe nimeni și vede în mine o fiică pierdută. Dar m-am gândit și la Doru, la frica lui de a mă pierde, la nesiguranța care îl macină.

A doua zi dimineață am decis să vorbesc cu Ilie. L-am găsit pe bancă, în fața blocului, hrănind porumbeii.

— Domnule Ilie, trebuie să vorbim. Gesturile dumneavoastră mă pun într-o situație dificilă acasă. Soțul meu e supărat…

A oftat adânc. — N-am vrut să vă supăr… Doar că… mi-e greu singur. Și dumneavoastră sunteți mereu amabilă.

— Înțeleg, dar trebuie să păstrăm o distanță. Nu pot primi cadouri sau invitații. Vă rog…

A dat din cap trist și s-a ridicat încet. — Nu vă mai deranjez.

M-am întors acasă cu inima grea. Doru m-a privit lung când i-am povestit totul.

— Crezi că ai rezolvat ceva? m-a întrebat el sec.

— Am făcut ce trebuia. Dar nu pot controla ce simte altcineva.

Seara aceea a fost prima în care am stat împreună pe canapea fără să ne certăm. Dar între noi plutea încă o tăcere apăsătoare.

Au trecut câteva zile fără niciun semn de la Ilie. Într-o dimineață am găsit o scrisoare sub ușă: „Vă mulțumesc că mi-ați spus adevărul. Îmi pare rău dacă v-am pus în dificultate. Să fiți fericită.”

Am plâns mult atunci. Nu pentru mine, ci pentru toți oamenii singuri care nu știu cum să ceară ajutor fără să pară că invadează viețile altora.

Doru m-a îmbrățișat și mi-a șoptit: — Îmi pare rău că te-am făcut să suferi.

— Și mie îmi pare rău că n-am știut cum să gestionez totul mai devreme.

De atunci, viața noastră a revenit încet la normal. Dar uneori mă întreb: unde se termină bunătatea și unde începe pericolul? Cum putem ajuta fără să ne pierdem liniștea sau încrederea celor dragi?

Poate că fiecare dintre noi are nevoie de o limită clară — dar cine decide unde e acea linie? Voi ce ați fi făcut în locul meu?