Cine i-a învățat pe nepoții mei să spună „bătrână”? Povestea unei mame care nu vrea să fie dată la o parte

— „Bunico, tu ești o bătrână!”

Cuvintele astea, rostite cu vocea subțire a Ilincăi, nepoata mea de șase ani, au căzut peste mine ca o ploaie rece într-o zi de vară. Eram în bucătăria mea mică din Pitești, tocând legume pentru ciorba de prânz, când Ilinca a intrat țopăind, cu ochii mari și luminoși. Am rămas cu cuțitul suspendat deasupra tocătorului, încercând să-mi dau seama dacă am auzit bine.

— Cum ai spus, draga mea? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— Ești bătrână! Așa a zis tati că ești, când ai uitat unde ai pus cheile.

M-am uitat la ea, apoi la fiul meu, Radu, care stătea pe canapea cu telefonul în mână. Nu a ridicat privirea. M-am simțit brusc invizibilă, ca și cum prezența mea era doar un fundal pentru viața lor.

Nu am fost niciodată genul care să se lase doborât ușor. La 65 de ani, după ce am trecut printr-un divorț dureros și am crescut singură un copil, am decis să-mi schimb viața. Am renunțat la zahăr, am început să merg pe jos zilnic și mi-am făcut prieteni noi la clubul de dans pentru seniori. Mă simțeam mai tânără ca niciodată. Dar azi, în fața propriului meu copil și a nepoatei mele, m-am simțit mică și neînsemnată.

— Radu, putem vorbi un pic? am spus pe un ton cât se poate de calm.

El a oftat și a venit în bucătărie, fără să-și lase telefonul din mână.

— Ce e, mamă?

— De ce îi spui Ilincăi că sunt bătrână? Știi cât mă doare asta?

A ridicat din umeri.

— Mamă, dar chiar ești bătrână. Nu e nimic rău în asta. Copiii spun ce aud.

— Nu e vorba de vârstă, Radu. E vorba de respect. Eu nu v-am crescut așa.

A râs scurt.

— Hai, mamă, nu te supăra pentru prostii. Ilinca nu știe ce spune.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când simțeam că nu mai contez pentru el. De când s-a mutat cu soția lui, Camelia, la oraș și au început să vină doar în vizită la sfârșit de săptămână, parcă totul s-a schimbat. Eu eram bunica „de serviciu”, cea care gătește și face curat după ei. Dar nu mai eram mama care îi asculta problemele sau femeia care îi dădea sfaturi.

În acea zi, după ce au plecat, am stat pe marginea patului și am plâns. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Radu: nopțile nedormite când avea febră, banii strânși cu greu pentru facultatea lui la București, hainele pe care mi le coseam singură ca să-i pot cumpăra lui ghete noi iarna. Și acum? Acum eram doar „bătrâna” care uită unde pune cheile.

A doua zi, am decis să nu mai tac. Am sunat-o pe Camelia.

— Camelia, aș vrea să vorbim despre ceva ce s-a întâmplat ieri.

A ezitat puțin.

— Sigur, doamnă Maria. Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul. A râs ușor la telefon.

— Vai, doamnă Maria, copiii spun tot felul de prostii! Să nu puneți la suflet!

Am simțit că mă sufoc. Nimeni nu părea să înțeleagă cât de mult mă doare lipsa asta de respect. Am încercat să le explic că nu e vorba despre vârstă sau glume copilărești, ci despre felul în care ne tratăm unii pe alții în familie.

În zilele următoare am început să mă îndepărtez puțin câte puțin. Nu le-am mai trimis borcane cu zacuscă sau plăcinte calde duminica. Când m-au sunat să mă întrebe dacă pot sta cu Ilinca într-o după-amiază, am spus că am alte planuri — chiar dacă nu aveam nimic de făcut decât să citesc o carte veche de poezii.

După două săptămâni, Radu a venit singur la mine.

— Mamă… Ce s-a întâmplat? De ce nu mai vrei să vezi pe Ilinca?

L-am privit în ochi pentru prima dată după mult timp.

— Pentru că nu vreau să fiu doar o umbră în viața voastră. Vreau să fiu respectată și iubită pentru ceea ce sunt — nu doar pentru ceea ce pot face pentru voi.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— N-am știut că te doare atât de tare…

— Poate ar trebui să vă gândiți mai des la cum vorbiți despre mine când sunt sau nu sunt de față. Copiii învață din ce văd și aud acasă.

A plecat capul și a plecat fără să spună altceva. În seara aceea mi-a trimis un mesaj: „Iartă-mă, mamă.”

Nu știu dacă lucrurile se vor schimba cu adevărat. Poate că da, poate că nu. Dar știu sigur că nu voi mai accepta niciodată să fiu tratată ca un obiect vechi într-un colț de casă.

Mă întreb: câți dintre noi ajungem să fim invizibili pentru cei dragi odată ce îmbătrânim? Oare chiar trebuie să acceptăm asta sau putem schimba ceva dacă avem curajul să spunem ce simțim?