„Urăsc Când Oamenii Îmi Iau Lucrurile, Dar N-am Putut Spune Nu: Acum Nu Știu Cum Să Le Recuperez”

Reuniunile de familie ar trebui să fie momente de bucurie și conexiune, dar pentru mine, vin adesea cu o doză de anxietate. Verișoara mamei mele, Elena, este o prezență constantă la aceste evenimente. Sincer să fiu, nici măcar nu sunt sigur cum suntem rude. Este verișoara mea de gradul doi? Verișoara mea primară o dată îndepărtată? Arborele genealogic este un adevărat labirint pe care nu reușesc să-l descifrez.

Elena și cu mine schimbăm de obicei amabilități la aceste reuniuni. Vorbim despre vreme, despre locurile noastre de muncă și ocazional ne aventurăm în subiecte mai personale. Dar relația noastră a fost întotdeauna superficială în cel mai bun caz. Asta până la ultimul Crăciun, când lucrurile au luat o întorsătură neașteptată.

Tocmai îmi cumpărasem o tabletă nouă, ceva pentru care economisisem luni întregi. Era elegantă, rapidă și avea toate funcțiile de care aveam nevoie atât pentru muncă, cât și pentru distracție. Am adus-o la reuniunea de familie ca să mă laud puțin și poate să mai lucrez în timp ce toți ceilalți erau ocupați cu propriile conversații.

Elena a observat tableta aproape imediat. Ochii i s-au luminat când a cerut să o vadă. I-am înmânat-o, mândru de noua mea achiziție. A admirat funcțiile ei, răsfoind aplicațiile și comentând cât de mult ar avea nevoie de ceva asemănător pentru munca ei.

Apoi a venit întrebarea pe care o temeam: „Pot să o împrumut câteva zile? Am un proiect mare care urmează și ar fi perfectă.”

Am înghețat. Mintea mi-a fost invadată de scuze, dar niciuna nu părea suficient de bună. Elena fusese mereu amabilă cu mine și nu voiam să par egoist sau nepoliticos. Așa că, împotriva judecății mele mai bune, am spus da.

Zilele s-au transformat în săptămâni și nu era niciun semn al tabletei mele. I-am trimis Elenei un mesaj politicos întrebând când ar putea să o returneze. Mi-a răspuns cu o promisiune vagă că o va aduce „curând”. A mai trecut o săptămână și tot nimic.

Am început să devin anxios. Acea tabletă nu era doar un gadget; era ceva pentru care muncisem din greu să-l pot permite. Aveam nevoie de ea pentru muncă și absența ei începea să-mi afecteze productivitatea. Am sunat-o pe Elena, dar nu a răspuns. Am lăsat un mesaj vocal care a rămas fără răspuns.

La următoarea reuniune de familie, am văzut-o în sfârșit din nou. M-a salutat călduros, ca și cum nimic nu era în neregulă. Mi-am făcut curaj să întreb despre tabletă. A părut surprinsă și a spus că a uitat complet de ea, dar a promis că o va returna a doua zi.

Aceea zi nu a venit niciodată. Mai multe mesaje au rămas fără răspuns și apelurile mele au fost ignorate. A devenit clar că Elena nu avea nicio intenție să-mi returneze tableta. Frustrarea mea s-a transformat în furie, dar mă simțeam neputincios să fac ceva în privința asta.

M-am confesat mamei mele, sperând că ar putea interveni. Ea a simpatizat cu mine, dar nu voia să provoace vreo dramă de familie. „E doar o tabletă,” a spus ea. „Îți vom lua alta.”

Dar pentru mine nu era doar o tabletă. Era un simbol al muncii mele grele și al independenței mele. Pierderea ei a fost ca și cum aș fi pierdut o parte din mine.

Au trecut luni și am ajuns la concluzia că probabil nu voi mai vedea tableta vreodată. Elena continuă să participe la reuniunile de familie, comportându-se ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De fiecare dată când o văd, îmi amintesc de incapacitatea mea de a mă impune.

Am învățat o lecție dureroasă despre limite și importanța de a spune nu, chiar și familiei. Dar durerea acelei pierderi încă persistă, un memento constant al propriei mele slăbiciuni.