„Trebuie să Mă Mut Pentru că Aștept un Copil”: Cererea Urgentă a Surorii Mele

Când eu și Victoria am împlinit optsprezece ani, eram nerăbdătoare să pășim în noile noastre vieți independente. Împărțisem întotdeauna totul – de la dormitorul copilăriei până la haine și secrete. Dar pe măsură ce am crescut, drumurile noastre s-au despărțit și nevoia de spațiu personal a devenit incontestabilă. După ce părinții noștri au murit, am moștenit casa familiei din suburbia Bucureștiului. Era o proprietate frumoasă și întinsă, dar avea prea multe amintiri și era prea mare pentru ca oricare dintre noi să o întrețină singură.

Am luat decizia dificilă de a o vinde. Procesul a fost surprinzător de rapid; piața imobiliară era în plină expansiune și casa noastră era într-un cartier dorit. Cu banii obținuți, fiecare dintre noi și-a cumpărat proprietăți mai mici și mai ușor de gestionat – eu am cumpărat un apartament cochet în centrul orașului, iar Victoria a optat pentru o casă liniștită la periferia orașului.

O vreme, totul părea perfect. Ne acomodam în noile noastre vieți, decoram noile locuințe și ne bucuram de independență. Cu toate acestea, la aproximativ un an după ce ne-am mutat, Victoria m-a sunat într-o seară, cu vocea tremurând.

„Gabriela, trebuie să vorbesc cu tine despre ceva important,” a spus ea ezitant.

„Ce s-a întâmplat, Vic? Pari supărată,” i-am răspuns, simțind un nod în stomac.

„Sunt… sunt însărcinată,” a mărturisit ea.

„E o veste minunată! De ce pari atât de nefericită?” am întrebat, încercând să-mi păstrez entuziasmul în voce.

„E complicat. Eu și Andrei… nu ne înțelegem bine. Și locul ăsta e prea mic pentru un copil. Mă gândeam… poate aș putea să mă mut la tine pentru o vreme? Doar până îmi dau seama ce să fac,” a sugerat ea.

Am făcut o pauză, simțind un amestec de emoții. Îmi iubeam sora, dar gândul de a locui din nou împreună, în astfel de circumstanțe stresante, mă umplea de teamă.

„Victoria, nu știu dacă e cea mai bună idee,” am început eu, alegându-mi cuvintele cu grijă. „Știi cât de mic e apartamentul meu. Și cu situația ta cu Andrei, poate ar fi mai bine să rămâi în propriul tău spațiu, unde poți avea puțină liniște.”

A fost liniște la celălalt capăt al firului. Aproape că puteam auzi cum i se frânge inima Victoriei.

„Înțeleg,” a spus ea în cele din urmă, cu vocea rece. „Credeam că vrei să mă ajuți, dar se pare că m-am înșelat.”

„Vic, nu e așa,” am protestat eu, dar ea deja închisese telefonul.

Săptămânile au trecut și Victoria a încetat să-mi mai răspundă la apeluri și mesaje. Am auzit de la prieteni comuni că se chinuia să se descurce și că relația ei cu Andrei se terminase. M-am simțit vinovată, întrebându-mă dacă ar fi trebuit să o las să se mute la mine, în ciuda reținerilor mele.

Într-o seară ploioasă, am decis să o vizitez, sperând să ne împăcăm. Când am ajuns la casa ei, am fost întâmpinată de un semn „De Vânzare” în curtea din față. Un vecin mi-a spus că Victoria se mutase cu câteva zile în urmă, fără să lase o adresă de contact.

Am stat acolo, în ploaia măruntă, realizând cum decizia noastră de a trăi separat s-a transformat într-o serie de evenimente care ne-au îndepărtat mai mult ca niciodată. Pierdusem nu doar o colegă de cameră, ci și pe sora mea, poate pentru totdeauna.

Pe măsură ce mă întorceam la mașină, nu puteam să nu mă întreb dacă lucrurile ar fi fost diferite dacă am fi decis să rămânem împreună, așa cum obișnuiam când eram copii. Dar unele alegeri, odată făcute, nu pot fi anulate.