„Soțul a Refuzat să se Mute în Ultimul Moment și a Rămas cu Mama Lui. Nu Știu Cum să Îmi Gestionez Emoțiile”

Mutarea într-un nou oraș trebuia să fie un nou început pentru familia noastră. Andrei primise o ofertă de muncă fantastică în București și amândoi am fost de acord că era mutarea potrivită pentru noi și fiica noastră, Maria. Am petrecut luni întregi planificând, împachetând și visând la noua noastră viață. Dar totul s-a schimbat în ultimul moment.

Mama lui Andrei, Elena, a fost întotdeauna o parte semnificativă din viețile noastre. Locuia la doar câteva străzi distanță de noi în micul nostru oraș din Ardeal. Elena era genul de soacră care venea neanunțată, aducea prăjituri de casă și oferea sfaturi nesolicitate despre orice, de la creșterea copiilor până la decorarea casei. Deși prezența ei era uneori copleșitoare, apreciam ajutorul ei, mai ales când avea grijă de Maria pentru ca eu și Andrei să putem petrece timp împreună.

Pe măsură ce ziua mutării se apropia, Andrei devenea tot mai anxios. A început să-și exprime îngrijorările legate de lăsarea mamei sale în urmă. „Îmbătrânește,” a spus el într-o seară în timp ce împachetam bucătăria. „Ce se întâmplă dacă are nevoie de noi?”

Am încercat să-l liniștesc. „Elena este puternică și independentă. Va fi bine. În plus, putem veni des în vizită și ea poate veni la București oricând dorește.”

Dar anxietatea lui Andrei doar creștea. În seara dinaintea mutării, a aruncat o bombă. „Nu pot să o fac, Ana,” a spus el cu voce tremurândă. „Nu pot să o las pe mama în urmă.”

Eram uluită. „Ce vrei să spui că nu poți să o faci? Am planificat totul! Mâine vin mutătorii!”

„Știu,” a răspuns el, privindu-și picioarele. „Dar nu pot să o las. Are nevoie de mine.”

Am simțit un val de furie și trădare. „Dar noi? Dar Maria? Și noi avem nevoie de tine!”

Ochii lui Andrei erau plini de lacrimi. „Îmi pare rău, Ana. Pur și simplu nu pot.”

A doua zi dimineață, Andrei a rămas cu Elena în timp ce eu și Maria ne-am mutat singure la București. Drumul a fost lung și plin de tăcere în timp ce încercam să-mi procesez emoțiile. Cum a putut să ne facă asta? Cum a putut să-și aleagă mama în locul propriei familii?

La București, am încercat să mă acomodez cu noua noastră viață. Mi-am găsit un loc de muncă, am înscris-o pe Maria la o grădiniță locală și am început să-mi fac noi prieteni. Dar în fiecare noapte, când mă culcam singură, greutatea absenței lui Andrei mă apăsa. Îmi era dor de el teribil, dar simțeam și un resentiment profund.

Andrei suna în fiecare zi, dar conversațiile noastre erau tensionate. Întreba despre Maria și despre ziua mea, dar exista o tensiune nespusă între noi. Nu puteam scăpa de sentimentul că ne-a abandonat.

Elena continua să fie o prezență în viețile noastre, chiar dacă de la distanță. Trimitea pachete cu bunătăți de casă și mici cadouri pentru Maria. A venit chiar o dată în vizită, dar a fost stânjenitor și inconfortabil. Nu puteam să nu simt că ea era motivul pentru care familia mea era destrămată.

Lunile au trecut și durerea nu s-a diminuat. Andrei ne-a vizitat de câteva ori, dar era clar că inima lui era încă în Ardeal cu mama lui. Relația noastră devenea tot mai distantă cu fiecare zi care trecea.

Într-o seară, după ce am culcat-o pe Maria, m-am așezat cu un pahar de vin și mi-am permis în sfârșit să plâng. Realitatea situației mele m-a lovit puternic. Andrei nu se mai întorcea. Familia noastră era destrămată.

Nu știam cum să merg mai departe. Visele pe care le aveam pentru viitorul nostru erau spulberate și rămâneam să adun bucățile singură. Furia și tristețea erau copleșitoare și nu știam dacă voi putea vreodată să-l iert pe Andrei pentru ceea ce făcuse.

În timp ce stăteam acolo în sufrageria slab luminată, mi-am dat seama că trebuia să găsesc o modalitate de a-mi gestiona emoțiile pentru binele Mariei. Ea avea nevoie de o mamă puternică care să-i ofere stabilitate și dragoste, chiar dacă tatăl ei nu era acolo.

Drumul înainte era incert, dar știam un lucru sigur: trebuia să continui, zi după zi.