„Poți Uita Că Ai Părinți”: Mama Mi-a Dat un Ultimatum Sfâșietor

Înainte să împlinesc 19 ani, trăiam într-un colț uitat și izolat al țării. Genul de loc unde singurul autobuz care circula o dată pe săptămână a fost în cele din urmă anulat, lăsându-ne și mai izolați. Numele meu este Andreea, și aceasta este povestea mea.

Crescând într-un mic sat din zona rurală a Moldovei, viața era simplă dar grea. Mama mea, Valentina, lucra două slujbe pentru a ne întreține după ce tata ne-a părăsit când eram doar un bebeluș. Locuiam într-o casă modestă la marginea satului, înconjurați de câmpuri nesfârșite și de câțiva vecini care locuiau la kilometri distanță. Școala cea mai apropiată era la 45 de minute de mers cu mașina, iar singura formă de transport public era un autobuz săptămânal care lega satul nostru de cel mai apropiat oraș. Când acel serviciu de autobuz a fost anulat, a fost ca și cum ultimul cui a fost bătut în sicriul izolării noastre.

În ciuda greutăților, am crezut întotdeauna că mama și cu mine formăm o echipă. Ne sprijineam reciproc și nimic nu putea să ne despartă. Dar pe măsură ce am crescut, lucrurile au început să se schimbe. Mama a devenit mai distantă și răbdarea ei cu mine părea să se epuizeze. Am încercat să trec cu vederea, punând totul pe seama stresului de la muncă, dar în adâncul sufletului știam că ceva nu era în regulă.

Într-o seară, după o zi deosebit de grea la școală, am ajuns acasă și am găsit-o pe mama stând la masa din bucătărie cu o privire severă. Mi-a făcut semn să mă așez și am simțit cum inima îmi bate cu putere în piept.

„Andreea,” a început ea, cu o voce rece și detașată, „trebuie să vorbim.”

Am dat din cap, nesigură la ce să mă aștept.

„M-am gândit mult la situația noastră,” a continuat ea. „Și am luat o decizie. Trebuie să pleci.”

Am privit-o șocată, incapabilă să înțeleg ce spune. „Ce vrei să spui, să plec?”

„Exact asta,” a răspuns ea. „Ai aproape 19 ani acum. E timpul să ieși în lume și să-ți faci un rost. Nu te mai pot susține.”

Lacrimi mi-au umplut ochii în timp ce încercam să procesez cuvintele ei. „Dar unde ar trebui să mă duc? Nu avem familie prin apropiere și nu am niciun ban economisit.”

„Asta nu e problema mea,” a spus ea fără menajamente. „Trebuie să te descurci singură. Poți uita că ai părinți pentru că de acum înainte ești pe cont propriu.”

Am simțit că pământul mi-a fost smuls de sub picioare. Mama mea, persoana pe care credeam că mă pot baza întotdeauna, mă abandona. Am implorat-o să se răzgândească, dar decizia ei era luată.

Următoarele zile au fost un vârtej de împachetat lucrurile și încercări disperate de a găsi un plan. Fără bani și fără un loc unde să merg, mă simțeam complet pierdută. Am cerut ajutor prietenilor, dar majoritatea erau în situații similare și nu puteau oferi prea mult sprijin.

În cele din urmă, am reușit să strâng suficienți bani pentru un bilet de autobuz către București. Nu era mult, dar era un început. În timp ce urcam în autobuz și priveam înapoi spre satul care fusese casa mea atât de mult timp, simțeam un amestec de frică și determinare. Nu știam ce îmi rezervă viitorul, dar știam că trebuie să merg înainte.

Viața în București a fost departe de a fi ușoară. Am avut dificultăți în a găsi un loc de muncă și adesea treceam zile întregi fără să mănânc. Orașul era copleșitor și mă simțeam ca un pește mic într-un ocean vast. Dar în ciuda greutăților, am refuzat să renunț.

Anii au trecut și încet-încet am început să-mi construiesc o viață. Am găsit un loc de muncă la un restaurant local și în cele din urmă am economisit suficienți bani pentru a închiria un mic apartament. Nu era mult, dar era al meu.

Nu am mai auzit niciodată de la mama mea. Durerea abandonului ei nu a dispărut niciodată complet, dar a devenit parte din cine sunt eu. Am învățat că uneori, legăturile de familie pot fi rupte în cele mai dureroase moduri. Dar am învățat și că sunt mai puternică decât am crezut vreodată.