„O săptămână de nopți nedormite l-a transformat pe soțul meu. Mama spune că pur și simplu s-a prăbușit”

Totul a început subtil, schimbările în Andrei. A fost întotdeauna genul de om care putea să lumineze o cameră cu zâmbetul său, genul care mă surprindea cu micul dejun în pat într-o dimineață mohorâtă de luni. Dar acele zile par acum o amintire îndepărtată, umbrite de nopțile recente, nedormite, care i-au lăsat cercuri adânci sub ochi și un posomorât permanent întipărit pe față.

Problemele au început când compania lui Andrei a lansat un nou proiect. Inițial, era entuziasmat, dornic să-și dovedească valoarea în fața șefilor. Dar proiectul a fost mai solicitant decât anticipase cineva. Termenele erau strânse, echipa era subdimensionată, iar Andrei a început să rămână târziu la birou, venind acasă mult după ce Ioana și cu mine ne culcam.

La început, am fost suportivă. Înțelegeam importanța acestui proiect pentru cariera lui. Dar pe măsură ce săptămânile se transformau în luni, nopțile târzii au devenit norma, iar stresul a început să-și facă simțită prezența asupra lui. A devenit irascibil, răspunzând aspru la cele mai mici lucruri. Conversațiile noastre, odinioară pline de râsete și planuri de viitor, erau acum scurte și tensionate. Ioana, care își adora tatăl, a început să se retragă, confuză de schimbările lui bruște.

Într-o noapte, acum aproximativ o săptămână, totul a ajuns la un punct culminant. Andrei a venit acasă mai târziu decât de obicei, cu pașii grei și ochii înroșiți. L-am așteptat trează, îngrijorată, dar și frustrată. Aerul dintre noi era încărcat când l-am întrebat dacă este bine. Nu a răspuns, doar și-a turnat un pahar și a stat în tăcere la masa din bucătărie.

Tăcerea era insuportabilă. L-am presat, întrebându-l dacă este ceva mai mult despre care vrea să vorbească. Atunci a explodat, vocea lui fiind un amestec de durere și furie. A mărturisit că se simte prins în capcană, că jobul îi suge viața și nu știe cum să scape. Am încercat să-l consolez, dar m-a respins, ieșind furtunos din cameră.

A doua zi dimineața, Andrei plecase. Își făcuse un bagaj și plecase la părinții săi fără să spună un cuvânt. L-am sunat de mai multe ori, dar nu a răspuns. În cele din urmă, mama lui a răspuns. Mi-a spus că Andrei avea nevoie de timp să se regăsească, că omul pe care îl descriam la telefon nu era fiul ei. „Pur și simplu s-a prăbușit,” a spus ea, cu o notă de finalitate în voce.

Acum, suntem doar Ioana și cu mine. Mama vine când poate, dar are și ea propria viață de trăit. Îmi spune că poate este pentru bine, că Andrei trebuie să se regăsească. Dar în liniștea nopții, când sunt singură cu gândurile mele și respirația liniștită a Ioanei, nu pot să nu mă simt abandonată.

Nu știu ce ne rezervă viitorul. Nu știu dacă omul pe care l-am căsătorit se va întoarce la noi, sau dacă nopțile nedormite l-au schimbat pentru totdeauna. Tot ce știu este că căldura pe care o împărtășeam odată a fost înlocuită de o incertitudine rece, iar tăcerea din casa noastră este mai zgomotoasă ca niciodată.