„Nu Era Fiul Lui, Așa Că Nu Voia Să Piardă Timp sau Bani cu El”

Matei a fost întotdeauna un om cu un plan. De mic copil, știa exact ce vrea de la viață. Părinții lui i-au insuflat importanța educației, și el a luat asta în serios. A absolvit liceul ca șef de promoție și a continuat să urmeze o universitate prestigioasă. Pentru Matei, viața era o serie de pași, fiecare ducând la următorul. Mai întâi facultatea, apoi munca, iar acum, la 32 de ani, se concentra pe urcarea pe scara corporativă.

Relațiile serioase nu au făcut niciodată parte din planul lui Matei. A avut câteva întâlniri ocazionale în facultate și câteva relații de scurtă durată, dar nimic nu a durat. Era prea concentrat pe obiectivele sale pentru a lăsa ceva sau pe cineva să-l distragă. Prietenii lui îl tachinau adesea pentru determinarea sa, dar Matei nu le dădea importanță. Știa ce vrea și era hotărât să obțină.

Apoi, într-o zi, totul s-a schimbat. Matei a primit un telefon de la un vechi prieten din facultate, Andrei. Nu mai vorbiseră de ani de zile, dar Andrei părea disperat. I-a explicat că are un fiu, Eugen, care acum avea 10 ani. Andrei fusese recent diagnosticat cu o boală terminală și nu mai avea mult timp de trăit. Avea nevoie de cineva care să aibă grijă de Eugen, iar Matei era singura persoană la care se putea gândi.

Matei a fost uluit. Nu-l întâlnise niciodată pe Eugen și acum i se cerea să-și asume responsabilitatea de a crește un copil. A încercat să-i explice lui Andrei că nu era persoana potrivită pentru această sarcină. Era prea ocupat cu munca și nu știa nimic despre cum să fie părinte. Dar Andrei a fost insistent. Nu avea altă familie și nu voia ca Eugen să ajungă în sistemul de plasament familial.

Cu reticență, Matei a acceptat să-l întâlnească pe Eugen. Când s-au întâlnit, Matei a fost surprins de cât de mult semăna băiatul cu Andrei. Eugen era timid și tăcut, dar avea o sclipire în ochi care îi amintea lui Matei de vechiul său prieten. În ciuda rezervelor sale, Matei a simțit un fior de responsabilitate. Nu putea să-l lase pe Eugen să ajungă în sistemul de plasament familial, dar nici nu vedea cum ar putea să integreze un copil în viața sa.

Matei a încercat să facă lucrurile să funcționeze. A angajat o bonă care să aibă grijă de Eugen în timp ce el era la muncă și a încercat să petreacă timp cu el seara și în weekenduri. Dar a devenit rapid evident că această aranjare nu funcționa. Eugen avea nevoie de mai mult decât un tutore part-time. Avea nevoie de cineva care să fie acolo pentru el, cineva care să-i ofere dragostea și sprijinul pe care Matei pur și simplu nu le putea oferi.

Pe măsură ce săptămânile treceau, Matei se simțea din ce în ce mai frustrat. Rămânea în urmă la muncă și calea sa profesională odată clară devenea din ce în ce mai neclară. Îl resentimenta pe Eugen pentru că îi perturbase viața și îl resentimenta pe Andrei pentru că l-a pus în această poziție. Știa că nu era făcut să fie părinte și se simțea prins.

Într-o seară, după o zi deosebit de stresantă la muncă, Matei a cedat nervos. A țipat la Eugen pentru că își lăsase jucăriile împrăștiate prin sufragerie și l-a trimis în camera lui fără cină. În timp ce stătea singur în apartamentul liniștit, Matei și-a dat seama că nu mai putea continua așa. Nu putea fi părintele de care Eugen avea nevoie și nu putea continua să-și sacrifice propriile vise și ambiții.

A doua zi, Matei a luat decizia dificilă de a contacta serviciile sociale. A explicat situația și a aranjat ca Eugen să fie plasat într-o casă de plasament. A fost cel mai greu lucru pe care l-a făcut vreodată, dar știa că era alegerea corectă. Eugen merita mai mult decât ceea ce putea el oferi.

Matei s-a întors la viața sa, dar lucrurile nu au mai fost niciodată la fel. A continuat să urce pe scara corporativă, dar mereu exista un sentiment persistent de vinovăție și regret. A ales cariera în detrimentul unui copil aflat în nevoie și asta era ceva cu care va trebui să trăiască pentru tot restul vieții.