„Nici măcar nu ești căsătorită și deja am o familie mare”: Sora mea mi-a cerut să-i dau casa mea

Nu mi-am imaginat niciodată că viața mea va lua o întorsătură atât de drastică din cauza surorii mele, Ana. Cu șapte ani mai mare decât mine, Ana a fost mereu cea mai aventuroasă și lipsită de griji. În timp ce eu, Maria, am fost mereu cea responsabilă, concentrându-mă pe carieră și dezvoltarea personală. Dar totul s-a schimbat când Ana a apărut la ușa mea într-o seară ploioasă cu cei trei copii ai ei.

Ana are trei copii: Matei, Andrei și Aria. Deși este mamă a trei copii, nu a îmbrățișat niciodată cu adevărat responsabilitățile care vin odată cu maternitatea. Viața ei a fost o serie de decizii proaste și relații trecătoare. Când a ajuns la casa mea în acea seară, udă leoarcă și disperată, am știut că ceva era în neregulă.

„Maria, am nevoie de ajutorul tău,” a spus ea, cu vocea tremurând. „Nu pot avea grijă de copii acum. Pot să stea la tine pentru o vreme?”

Am fost luată prin surprindere. Am fost mereu acolo pentru Ana, dar aceasta era o cerere uriașă. Locuiam singură într-o casă modestă cu două dormitoare pe care muncisem din greu să o cumpăr. Viața mea era structurată și ordonată, iar gândul de a deveni brusc responsabilă pentru trei copii era copleșitor.

„Ana, ce se întâmplă?” am întrebat, încercând să înțeleg gravitatea situației.

„Am nevoie de timp să rezolv niște lucruri,” a răspuns ea vag. „Te rog, Maria. Nici măcar nu ești căsătorită; ai spațiu și mijloacele necesare pentru a avea grijă de ei.”

Cuvintele ei m-au rănit. Era ca și cum ar fi sugerat că viața mea era cumva mai puțin importantă pentru că nu aveam o familie proprie. Dar uitându-mă la Matei, Andrei și Aria, care tremurau și erau clar tulburați, nu am putut să spun nu.

„Bine,” am oftat. „Pot să stea la mine pentru moment.”

Zilele s-au transformat în săptămâni, iar săptămânile în luni. Ana rareori verifica ce facem, iar când o făcea, era mereu scurt și neinformativ. M-am trezit jonglând între jobul meu și responsabilitățile de a avea grijă de trei copii. Era epuizant, dar am ajuns să-i iubesc pe Matei, Andrei și Aria ca și cum ar fi fost ai mei.

Într-o seară, după ce i-am pus pe copii la culcare, am primit un apel de la Ana. Părea diferită—mai hotărâtă și mai autoritară.

„Maria, am decis că nu mă mai întorc pentru copii,” a spus ea direct.

„Ce vrei să spui?” am întrebat șocată.

„Am cunoscut pe cineva nou și ne mutăm în alt județ. Nu pot lua copiii cu mine,” a explicat ea.

Eram furioasă. „Ana, nu poți să-ți abandonezi copiii așa! Au nevoie de mama lor!”

„Te au pe tine,” a răspuns ea rece. „În plus, nici măcar nu ești căsătorită. Ai tot timpul din lume să ai grijă de ei.”

Cuvintele ei m-au rănit profund. Era ca și cum folosea statutul meu de persoană singură ca scuză pentru a-și evita responsabilitățile. Dar ceea ce a spus următorul m-a lăsat fără cuvinte.

„Și Maria,” a continuat ea, „am nevoie să-mi dai casa ta.”

„Ce?!” am exclamat. „De ce aș face asta?”

„Pentru că este corect,” a spus ea nonșalant. „Tu nu ai o familie de întreținut, iar eu da. Poți găsi alt loc unde să locuiești.”

Nu-mi venea să cred ce auzeam. Ana fusese mereu egoistă, dar asta era un nou nivel de josnicie. Îmi cerea să renunț la tot ce muncisem doar pentru că ea nu putea să-și gestioneze propria viață.

„Nu, Ana,” am spus ferm. „Nu-ți voi da casa mea. Trebuie să-ți asumi responsabilitatea pentru acțiunile tale și pentru copiii tăi.”

Mi-a închis telefonul în nas și asta a fost ultima dată când am auzit de ea pentru mult timp. Copiii au rămas cu mine și am făcut tot posibilul să le ofer un cămin stabil și iubitor. Dar resentimentul față de Ana nu s-a stins niciodată.

Anii au trecut și Ana nu s-a întors niciodată pentru copiii ei și nici nu și-a cerut scuze pentru ceea ce făcuse. Matei, Andrei și Aria au crescut știind că mama lor i-a abandonat, dar au găsit alinare în faptul că se aveau unul pe altul și pe mine.

Viața nu s-a desfășurat așa cum plănuisem, dar am găsit putere în rolul neașteptat pe care l-am preluat. Cu toate acestea, durerea trădării surorii mele a rămas un memento constant al cât de fragile pot fi legăturile familiale.