„Mă mut la tata, mi l-ai luat. Nu te mai iubesc”: Fiica mea a izbucnit în casă și a început să mă acuze

Andreea a trântit ușa în urma ei când a intrat furioasă în casă, cu fața roșie de mânie. „Mă mut la tata,” a declarat ea, cu vocea tremurândă. „Mi l-ai luat. Nu te mai iubesc.”

Am rămas acolo, uluită, incapabilă să procesez cuvintele care ieșeau din gura fiicei mele de paisprezece ani. Andreea tocmai se întorsese după ce a petrecut vara la bunicii ei la țară. Deși eu și fostul meu soț ne-am despărțit de peste un deceniu, am încurajat-o întotdeauna să mențină o relație cu familia lui. Bunica ei, fosta mea soacră, era o femeie bună și iubitoare care o adora pe Andreea.

„Andreea, despre ce vorbești?” am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă. „De ce ești atât de supărată?”

„Știi foarte bine de ce!” a strigat ea. „Tata mi-a spus totul. Mi-a spus cum l-ai făcut să plece, cum ai distrus familia noastră.”

Inima mi s-a strâns. Întotdeauna am știut că într-o zi Andreea va avea întrebări despre divorțul nostru, dar nu m-am așteptat niciodată să se întâmple așa. Fostul meu soț, Mihai, și cu mine ne-am despărțit când Andreea era doar un copil mic. Căsnicia noastră fusese dificilă de la început și, după ani de încercări de a o face să funcționeze, am decis în cele din urmă să ne despărțim.

„Andreea, atât eu cât și tatăl tău am făcut greșeli,” i-am spus blând. „Dar amândoi te iubim foarte mult. Divorțul nostru nu a fost vina ta.”

„Asta nu e ceea ce a spus tata,” a replicat ea. „A spus că tu ai fost cea care a vrut divorțul. A spus că nici măcar nu ai încercat să faci să meargă.”

Lacrimi mi-au umplut ochii în timp ce ascultam acuzațiile fiicei mele. Mihai și cu mine am fost de acord să păstrăm detaliile divorțului nostru private, pentru a o proteja pe Andreea de durerea și confuzia care vin adesea cu astfel de situații. Dar se părea că Mihai încălcase acea promisiune.

„Andreea, povestea este mai complexă decât ceea ce ți-a spus tatăl tău,” i-am spus încet. „Amândoi am avut motivele noastre pentru a pune capăt căsniciei. Nu a fost o decizie ușoară pentru niciunul dintre noi.”

„Nu te cred,” a spus ea, cu vocea rece și distantă. „Mă mut la tata. Nu vreau să mai locuiesc cu tine.”

Cuvintele ei m-au tăiat ca un cuțit. Andreea fusese mereu fetița mea, mândria și bucuria mea. Gândul de a o pierde era insuportabil.

„Andreea, te rog,” am implorat. „Hai să vorbim despre asta. Putem trece prin asta împreună.”

Dar ea a clătinat din cap, cu ochii plini de hotărâre. „Nu, mamă. Am terminat cu vorbitul. Plec.”

Cu asta, s-a întors și a ieșit din casă, lăsându-mă acolo în stare de șoc și neîncredere.

În zilele următoare, am încercat să iau legătura cu Andreea, dar ea a refuzat să-mi răspundă la apeluri sau mesaje. Mihai m-a asigurat că este în siguranță și că va avea grijă de ea, dar cuvintele lui nu mi-au oferit prea mult confort.

Pe măsură ce săptămânile s-au transformat în luni, distanța dintre mine și Andreea a crescut tot mai mult. A încetat să mai vină acasă în weekenduri și sărbători, alegând în schimb să rămână cu tatăl ei. Legătura strânsă pe care o aveam părea iremediabil ruptă.

M-am trezit adesea stând trează noaptea, reluând în minte ultima noastră conversație. M-am întrebat dacă era ceva ce aș fi putut face diferit, vreo modalitate de a repara ruptura dintre noi.

Dar pe măsură ce timpul trecea, devenea clar că Andreea luase o decizie. Îl alesese pe tatăl ei în locul meu și nu era nimic ce puteam face pentru a schimba asta.

Durerea pierderii fiicei mele era o durere constantă în inima mea, un memento al familiei care am fost odată și al viitorului pe care nu-l vom avea niciodată.