„Logodnica Distrată: Intuiția Ignorată a unei Mame”

Din momentul în care fiul meu, Andrei, mi-a prezentat-o pe logodnica lui, Ioana, am simțit un nod în stomac. Nu era doar felul în care părea lipită de telefonul ei în timpul primei noastre cine împreună sau cum abia făcea contact vizual; era ceva mai profund, o intuiție care îmi șoptea că nu era partenera potrivită pentru el.

Andrei a cunoscut-o pe Ioana printr-o aplicație de întâlniri, o poveste de dragoste modernă pe care am încercat să o accept, în ciuda reținerilor mele. Era îndrăgostit, și voiam să fiu susținătoare. Dar pe măsură ce observam comportamentul Ioanei în timp, îngrijorările mele creșteau. Părea mai interesată de prezența ei pe rețelele sociale decât de construirea unei conexiuni reale cu familia noastră sau chiar cu Andrei.

În timpul reuniunilor de familie, Ioana stătea adesea într-un colț, derulând pe telefonul ei, râzând ocazional la ceva de pe ecran. Conversațiile cu ea erau scurte și superficiale. Când încercam să o implic în discuții despre planurile sau interesele ei viitoare, răspunsurile ei erau vagi și neangajante. Era ca și cum ar fi fost prezentă fizic, dar absentă în spirit.

Mi-am exprimat îngrijorările față de Andrei cu blândețe, sperând că va vedea ceea ce vedeam eu. „Mamă,” a spus el oftând, „Ioana e doar timidă. Se va încălzi în timp.” Dar pe măsură ce lunile treceau, nimic nu se schimba. Ioana rămânea distantă, iar neliniștea mea creștea.

Faza planificării nunții a fost deosebit de revelatoare. Ioana arăta puțin interes pentru detalii, lăsând majoritatea deciziilor pe seama lui Andrei sau pur și simplu fiind de acord cu ceea ce sugera el fără prea mult aport. Era ca și cum ar fi trecut prin mișcări fără niciun entuziasm sau angajament real.

Am încercat să-i acord beneficiul îndoielii, sperând că poate era doar copleșită sau nervoasă cu privire la integrarea într-o nouă familie. Dar în adâncul sufletului meu, nu puteam scăpa de sentimentul că nu era pregătită pentru responsabilitățile care vin odată cu căsătoria.

Pe măsură ce ziua nunții se apropia, anxietatea mea creștea. Voiam să mă înșel; voiam să-mi văd fiul fericit și stabilit cu cineva care chiar ținea la el. Dar în ziua nunții, când Ioana a pășit pe culoar cu ochii furișându-se nervos și telefonul ascuns în buchetul ei, inima mi-a căzut.

Ceremonia a decurs fără probleme, dar părea goală. Recepția a fost la fel—Ioana a petrecut mai mult timp făcând selfie-uri și postând actualizări decât socializând cu invitații sau împărtășind momente cu Andrei.

Câteva luni după căsătorie, au început să apară fisurile. Andrei mi-a mărturisit că Ioana era adesea distantă și neinteresată de construirea unei vieți împreună. Petrecea mai mult timp online decât implicându-se cu el sau cu responsabilitățile lor comune. Cele mai mari temeri ale mele s-au confirmat când Andrei m-a sunat într-o seară, vocea lui grea de dezamăgire. „Mamă,” a spus el încet, „cred că ne-am grăbit.”

Căsătoria lor s-a încheiat nu mult după acea conversație. A fost o lecție dureroasă pentru Andrei și o validare amar-dulce a instinctelor mele inițiale. Deși mi-aș fi dorit ca lucrurile să fi decurs altfel, speram ca Andrei să găsească pe cineva care să-l prețuiască cu adevărat și să fie pregătit să construiască un viitor împreună.