I-am spus fiicei că maternitatea târzie este o greșeală, acum mă evită

Era o seară rece de noiembrie, când a avut loc conversația care a schimbat pentru totdeauna cursul relației mele cu fiica mea, Ioana. Stăteam în sufrageria confortabilă a casei mele mici, dar primitoare, de la marginea Bucureștiului, lângă căldura blândă a șemineului, care arunca umbre pe fețele noastre. Ioana, în vârstă de 39 de ani, contempla ideea maternității, iar eu, mama ei, Elena, simțeam că trebuie să împărtășesc cu ea gândurile mele pe acest subiect.

„Ioana,” am început, cu o voce plină de o mixtură de îngrijorare și înțelepciune, „chiar cred că ar trebui să te gândești bine dacă să încerci să ai un copil acum, la acest moment din viața ta. Nu este doar o chestiune care te privește pe tine; este vorba și despre riscul potențial pentru copil și pentru propria ta sănătate.”

Fața Ioanei, de obicei deschisă și expresivă, s-a închis, ca și cum ar fi pus în fața mea o barieră fizică. „Mamă, nu pot să cred că spui asta. Credeam că tocmai tu mă vei susține,” a răspuns ea, vocea ei abia auzibilă, dar ascuțită de durere.

Am încercat să îmi explic poziția, citând articole pe care le citisem despre riscurile crescute de complicații în sarcinile după 40 de ani, inclusiv diabetul gestațional, hipertensiunea și o probabilitate mai mare de a necesita o cezariană. Am vorbit despre riscul crescut de anomalii cromozomiale și cum mă îngrijorează cum va face față cerințelor maternității, devenind mai în vârstă.

Dar Ioana nu asculta. „Credeam că vei fi fericită pentru mine, că vei dori să faci parte din această călătorie cu mine,” a spus ea, lacrimi adunându-se în ochii ei. „Dar se pare că m-am înșelat.”

De atunci, relația noastră s-a schimbat. Ioana a devenit distantă, vizitele ei au devenit mai rare, până când în cele din urmă au încetat. Apelurile telefonic rămâneau fără răspuns, iar mesajele text primeau răspunsuri scurte, impersonale. Am devenit în ochii ei nu o mamă grijulie, ci un critic al celor mai profunde dorințe ale ei.

Lunile s-au transformat într-un an, iar distanța dintre noi a crescut. Am aflat de la fiul meu, Mihai, că Ioana a decis să-și continue planurile și acum este însărcinată. Această veste m-a umplut cu o amestecătură complicată de bucurie și tristețe – bucurie pentru noua viață pe care o aducea în lume și tristețe pentru faptul că nu sunt parte din fericirea ei.

I-am trimis un mesaj de felicitări, exprimând dorința de a fi acolo pentru ea, de a o susține în orice mod posibil. Dar răspunsul a fost rece, un simplu „Mulțumesc”, care s-a simțit ca ușile închizându-se delicat, dar ferm în fața mea.

Acum, stând singură în sufrageria mea, lângă căldura blândă a șemineului pe scaunul gol din fața mea, nu pot să mă opresc din a simți o profundă pierdere. Nu doar pentru relația cu fiica mea care a fost cândva, dar și pentru nepotul pe care s-ar putea să nu-l cunosc niciodată. Credeam că o îndrum pe Ioana pe un drum mai sigur, dar făcând asta, am condus-ne amândouă pe un drum al alienării și al durerii inimii.