„După Naștere, Soacra Mea M-a Îngrijit cu Dragoste, În Timp ce Mama Mea Nici Măcar Nu M-a Sunat”

Există o vorbă, „Ochii care nu se văd, se uită.” Îmi amintesc adesea de acest lucru după conversațiile cu mama mea. Pare că a uitat că are o fiică, nu doar un fiu. Cel puțin, așa se comportă. După ce am terminat liceul, m-am mutat din micul nostru oraș. Nu vedeam niciun viitor pentru mine acolo, așa că mi-am făcut bagajele și am plecat.

L-am cunoscut pe Andrei în al doilea an de facultate. Era fermecător, atent și tot ce mi-am dorit vreodată într-un partener. Ne-am căsătorit imediat după absolvire și, la scurt timp după aceea, am aflat că sunt însărcinată. Vestea m-a umplut de bucurie și anxietate. Eram entuziasmată să încep o familie, dar îngrijorată de sprijinul pe care l-aș primi, mai ales din partea mamei mele.

Mama lui Andrei, Elena, a fost extaziată când a auzit vestea. Mă suna aproape zilnic, oferindu-mi sfaturi și sprijin. A venit chiar din alt oraș să ne ajute să amenajăm camera copilului. Elena a fost prezentă la fiecare programare la medic, fiecare ecografie și fiecare moment de îndoială și frică. Era mama pe care mi-o doream.

Propria mea mamă, Maria, era o poveste diferită. Abia dacă a recunoscut sarcina mea. Când am sunat să-i împărtășesc vestea, răspunsul ei a fost cel mult călduț. „E frumos, draga mea,” a spus ea, înainte de a schimba rapid subiectul pentru a vorbi despre fratele meu, Mihai, și ultimele lui realizări. Era ca și cum sarcina mea era o inconveniență pentru ea, ceva ce nu se potrivea în viața ei atent planificată.

Pe măsură ce se apropia data nașterii, Elena s-a mutat temporar la noi pentru a ajuta. Gătea, făcea curățenie și se asigura că sunt confortabilă. A luat chiar concediu de la muncă pentru a fi prezentă la naștere. Când am intrat în travaliu, ea era cea care îmi ținea mâna și îmi șoptea cuvinte de încurajare. Andrei era și el acolo, desigur, dar Elena era cea care îmi oferea confortul matern de care aveam atât de mare nevoie.

După ce am născut-o pe frumoasa noastră fiică, Ana, eram copleșită de emoții. Elena a rămas cu noi săptămâni întregi, ajutând la hrănirile nocturne, schimbările de scutece și tot ce era între ele. Era o binecuvântare. Adesea mă trezeam plângând, nu din cauza epuizării maternității noi, ci din recunoștința pe care o simțeam față de ea.

Între timp, propria mea mamă nu m-a sunat nici măcar o dată. I-am trimis poze cu Ana, sperând să obțin un fel de răspuns, dar tot ce am primit a fost un mesaj scurt: „Drăguț bebeluș. Ocupată cu planurile de nuntă ale lui Mihai. Vorbim mai târziu.” A fost ca un pumn în stomac. Propria mea mamă nu putea fi deranjată să recunoască nașterea nepoatei sale.

Săptămânile s-au transformat în luni și Elena a trebuit în cele din urmă să se întoarcă acasă. Absența ei era palpabilă și mă străduiam să mă adaptez la viața fără sprijinul ei constant. Andrei făcea tot posibilul, dar trebuia să se întoarcă la muncă, lăsându-mă singură cu Ana pentru perioade lungi de timp. Mă simțeam izolată și abandonată, nu doar de mama mea, ci de lume.

Într-o noapte deosebit de grea, în timp ce o legănăm pe Ana să adoarmă, am cedat. Lacrimile curgeau liber, un amestec de epuizare, frustrare și durere profundă. Nu puteam înțelege de ce propria mea mamă m-a abandonat în momentul meu de nevoie. Am fost mereu acolo pentru ea, chiar și atunci când asta însemna să-mi sacrific propria fericire.

Am încercat din nou să iau legătura cu ea, sperând la o urmă de relație, dar apelurile mele au rămas fără răspuns. Era clar că ea făcuse alegerea ei și nu eram eu acea alegere. Realizarea a fost devastatoare, dar mi-a oferit și o claritate. Nu puteam să o schimb pe ea, dar puteam schimba modul în care răspundeam la neglijența ei.

Am decis să mă concentrez pe familia pe care am construit-o cu Andrei și pe sprijinul incredibil pe care l-am primit de la Elena. Ei erau stânca mea, fundația mea. Am jurat să fiu mama pentru Ana pe care nu am avut-o niciodată eu însămi, să o copleșesc cu dragoste, atenție și sprijin neclintit.

În cele din urmă, am învățat o lecție dureroasă despre familie și despre oamenii care îți pasă cu adevărat de tine. Uneori, familia pe care o alegi este mai importantă decât familia în care te-ai născut. Și chiar dacă propria mea mamă poate nu se va schimba niciodată, am găsit alinare în dragostea și grija celor care contează cu adevărat.