„Copiii Mei Nici Măcar Nu Mă Menționează: I-am Avertizat – Ajutați-mă sau Voi Vinde Tot și Mă Mut la un Azil de Bătrâni”

Nu mi-am imaginat niciodată că viața mea va ajunge aici. Mă numesc Elena și am 68 de ani, văduvă, locuind într-un mic oraș din România. Soțul meu, Gheorghe, și cu mine ne-am dedicat viața creșterii celor doi copii ai noștri, Andrei și Maria. Le-am oferit tot ce ne-am putut permite, sacrificând adesea propriile noastre nevoi și dorințe pentru a le asigura cele mai bune oportunități în viață.

Gheorghe a murit acum cinci ani, iar de atunci trăiesc singură în casa pe care am construit-o împreună. Este o casă modestă, dar este plină de amintiri ale familiei noastre. Am crezut că la bătrânețe voi fi înconjurată de copiii și nepoții mei, dar realitatea este cu totul alta.

Andrei și Maria sunt acum adulți cu familiile lor. Andrei locuiește în București cu soția și cei doi copii ai lor, în timp ce Maria este în Cluj-Napoca cu soțul și cei trei copii ai lor. Amândoi au cariere de succes și vieți ocupate, dar se pare că m-au uitat. Rareori mă sună, iar când o fac, conversațiile sunt mereu scurte și grăbite. Nu mă vizitează niciodată și nu mi-am văzut nepoții de peste un an.

Am încercat să fiu înțelegătoare. Știu că sunt ocupați, dar este greu să nu mă simt abandonată. Fac totul singură – gătesc, fac curățenie, întrețin casa. Este epuizant și nu mai sunt tânără ca înainte. Am cerut ajutorul lor, dar mereu au scuze. „Sunt prea ocupat cu munca,” spune Andrei. „Copiii au atât de multe activități,” îmi spune Maria.

Acum câteva luni, am ajuns la punctul de rupere. I-am sunat pe amândoi și le-am spus că nu mai pot continua așa. I-am avertizat: fie încep să mă ajute, fie vând totul și mă mut la un azil de bătrâni. Am crezut că asta îi va face să realizeze cât de serioasă este situația, dar nu a fost așa.

Andrei mi-a spus că nu-și poate permite să-și ia liber de la muncă pentru a veni să mă ajute. Maria a spus că mutarea la un azil de bătrâni ar putea fi cea mai bună opțiune pentru mine, deoarece nu pot fi acolo pentru mine atât cât mi-aș dori. Cuvintele lor m-au rănit profund, dar știam că au dreptate. Aveau propriile lor vieți de trăit și eu eram doar o povară.

Așadar, am luat decizia dificilă de a vinde casa. Mi-a frânt inima să părăsesc locul unde Gheorghe și cu mine ne-am construit viața împreună, dar nu mai puteam să o întrețin. Am folosit banii din vânzare pentru a plăti pentru o cameră într-un azil de bătrâni din apropiere.

Azilul este destul de drăguț, dar nu este acasă. Personalul este prietenos și ceilalți rezidenți sunt amabili, dar nu este același lucru ca a fi înconjurată de familie. Îmi petrec majoritatea zilelor singură în cameră, gândindu-mă la ce a mers prost. Cum am ajuns de la a fi o familie unită la asta?

Îi sun pe Andrei și Maria ocazional, dar conversațiile noastre sunt și mai scurte acum. Par ușurați că sunt îngrijită și nu mai sunt responsabilitatea lor. Este o existență solitară, dar am ajuns să o accept.

Sper că într-o zi vor realiza ce au pierdut și vor face un efort să se reconecteze cu mine înainte să fie prea târziu. Dar pentru moment, sunt doar o altă femeie bătrână uitată într-un azil de bătrâni, așteptând o vizită care poate nu va veni niciodată.