„Când Tatăl Meu a Decedat, Am Fost Trimisa în Asistență Maternală: Dar Mama Vitregă M-a Luat Înapoi”

Când mama mea a murit, lumea mea s-a prăbușit. Aveam doar zece ani, iar tatăl meu, Mihai, nu a putut face față durerii. S-a refugiat în alcool pentru a amorți durerea, lăsându-mă pe mine, Andreea, să mă descurc singură. Casa noastră, odată caldă și iubitoare, a devenit un loc de neglijență și tristețe.

Tata obișnuia să fie un om muncitor, mereu asigurându-se că avem tot ce ne trebuie. Dar după moartea mamei, și-a pierdut locul de muncă și își petrecea majoritatea zilelor bând. Facturile s-au adunat și curând nu mai aveam electricitate sau apă curentă. Îmi amintesc cum veneam acasă de la școală și găseam frigiderul gol și casa în dezordine. Am încercat să țin lucrurile sub control, dar era prea mult pentru o fetiță de zece ani.

Adesea mergeam la culcare flămândă, cu doar o pătură subțire să mă încălzească. Hainele mele erau murdare și rupte și îmi era prea rușine să cer ajutor. Profesorii mei au observat declinul meu la școală și aspectul meu neîngrijit, dar îmi era prea rușine să le spun ce se întâmpla acasă.

Într-o zi, o asistentă socială pe nume Ana a venit la noi acasă. Primise rapoarte de la vecinii îngrijorați despre condițiile noastre de trai. Când a văzut starea casei noastre și condiția mea, a știut că trebuie să ia măsuri. Mi-a explicat că voi fi plasată în asistență maternală până când tatăl meu își va pune viața în ordine.

Am fost dusă într-o casă de asistență maternală condusă de o femeie amabilă pe nume Maria. Ea a făcut tot posibilul să mă facă să mă simt binevenită, dar nu puteam scăpa de sentimentul de abandon. Îmi lipsea tatăl meu, în ciuda defectelor sale, și tânjeam după zilele când familia noastră era întreagă.

Maria m-a înscris la o nouă școală și s-a asigurat că am haine curate și suficientă mâncare. A încercat să ofere un sentiment de stabilitate, dar nu puteam să nu mă simt ca un outsider. Ceilalți copii de la școală șușoteau despre mine pe la spate și îmi era greu să-mi fac prieteni.

Lunile au trecut și nu am primit nicio veste de la tatăl meu. Am început să pierd speranța că va veni vreodată după mine. Apoi, într-o zi, din senin, mama mea vitregă Aurora a apărut la casa de asistență maternală. Ea fusese căsătorită cu tatăl meu înainte ca el să o cunoască pe mama mea și rămăseseră prieteni de-a lungul anilor.

Aurora mi-a spus că a auzit despre situația mea și că vrea să mă ia la ea. Mi-a promis că va oferi un cămin stabil și mă va ajuta să-mi revin. Disperată după un sentiment de apartenență, am fost de acord să merg cu ea.

La început, trăind cu Aurora a fost o ușurare. S-a asigurat că am tot ce-mi trebuie și a încercat să mă facă să mă simt parte din familia ei. Dar pe măsură ce timpul trecea, a devenit clar că avea propriile ei probleme. Aurora se confrunta cu dificultăți financiare și probleme personale care făceau dificil pentru ea să ofere stabilitatea promisă.

M-am trezit alunecând înapoi în vechile obiceiuri de neglijență și izolare. Promisiunile Aurorei de o viață mai bună au început să pară cuvinte goale. Îmi lipsea tatăl meu mai mult ca niciodată, chiar dacă știam că nu era capabil să aibă grijă de mine.

Într-o noapte, după o zi deosebit de dificilă la școală, am auzit-o pe Aurora vorbind la telefon. Plângea și îi spunea cuiva că nu mai poate face față responsabilității de a avea grijă de mine. Inima mi s-a strâns când am realizat că din nou mă confrunt cu un viitor incert.

A doua zi dimineață, Aurora m-a chemat și mi-a explicat că va trebui să mă trimită înapoi în asistență maternală. Și-a cerut scuze și mi-a spus că nu este vina mea, dar nu puteam să nu mă simt ca o povară. În timp ce îmi făceam bagajele, simțeam o disperare profundă.

Întoarcerea în asistență maternală părea un pas înapoi. Ciclul de instabilitate și neglijență părea nesfârșit. Tânjeam după un sentiment de apartenență și securitate, dar părea mereu la îndemână.

În timp ce stăteam întinsă în pat în acea noapte, privind tavanul necunoscut al unei alte case de asistență maternală, nu puteam să nu mă întreb dacă lucrurile se vor îmbunătăți vreodată. Greutatea pierderii și abandonului apăsa asupra mea și mă străduiam să găsesc speranță într-o lume care părea hotărâtă să mă dezamăgească.