„Când Tata a Dat-o Afară pe Mama, Ea și-a Amintit că Mă Are pe Mine”

Viața are un mod de a-ți arunca provocări când te aștepți mai puțin. Pentru mine, totul a început când tata a dat-o afară pe mama din casă. Aveam doar 15 ani și lumea mea s-a întors cu susul în jos peste noapte.

Mama și tata se certau de luni de zile. Certurile erau zgomotoase și frecvente, și adesea mă ascundeam în camera mea, încercând să acopăr zgomotul cu muzică sau teme. Într-o noapte, certurile au escaladat la un punct în care am știut că ceva era diferit. Vocea tatei era mai furioasă decât de obicei, iar răspunsurile mamei erau mai disperate. Apoi am auzit ușa de la intrare trântindu-se.

Am coborât încet scările și am găsit-o pe mama stând pe treptele verandei, cu fața îngropată în mâini. Când m-a auzit, s-a uitat la mine și a încercat să zâmbească, dar ochii ei erau roșii și umflați de plâns.

„Mamă, ce se întâmplă?” am întrebat, cu vocea tremurândă.

„Tatăl tău… mi-a spus să plec,” a spus ea, cu vocea frântă. „Nu mă mai vrea aici.”

Am simțit un amestec de furie și neputință. Cum putea tata să ne facă asta? Să-i facă asta ei? Dar nu era timp să ne gândim la asta. Trebuia să ne dăm seama ce să facem în continuare.

Mama a sunat-o pe mătușa mea, sora ei mai mică, care locuia în alt oraș. Mătușa Ana fusese întotdeauna oaia neagră a familiei. Relațiile ei nu păreau să funcționeze niciodată și avea o serie de căsnicii eșuate în spate. Dar era familie și a fost de acord să ne lase să stăm la ea pentru o vreme.

Ne-am făcut bagajele și am plecat în acea noapte. Pe măsură ce ne îndepărtam de singura casă pe care o cunoscusem vreodată, nu puteam să nu simt un sentiment de pierdere. Totul se schimba atât de repede și nu știam ce ne rezervă viitorul.

Trăind cu mătușa Ana a fost o ajustare. Apartamentul ei mic era aglomerat cu rămășițele relațiilor ei trecute—fotografii vechi, cadouri uitate și sticle de parfum pe jumătate goale. Lucra ore lungi ca ospătăriță la un restaurant local, abia câștigând suficient pentru a-și acoperi propriile cheltuieli, darămite să ne susțină pe noi.

Mama a găsit un loc de muncă la un magazin alimentar din apropiere, lucrând în tura de dimineață devreme pentru a putea fi acasă când mă întorceam de la școală. Era mereu obosită, dar nu se plângea niciodată. Pur și simplu continua, zi după zi.

Am încercat să ajut cât de mult am putut. Mi-am găsit un loc de muncă part-time la un restaurant fast-food după școală și în weekenduri. Banii pe care îi câștigam nu erau mulți, dar ajutau la plata alimentelor și altor necesități.

În ciuda eforturilor noastre, lucrurile erau dificile. Eram constant îngrijorați de bani și stresul își punea amprenta asupra noastră tuturor. Mama și mătușa Ana au început să se certe mai des, rivalitățile lor vechi ieșind la suprafață sub presiune.

Într-o noapte, am venit acasă de la muncă și le-am găsit în mijlocul unei alte certuri aprinse. Mătușa Ana striga că nu ne mai poate susține, iar mama plângea, spunând că nu are unde altundeva să meargă.

Nu mai puteam suporta. „Opriți-vă! Amândouă!” am strigat, surprinzându-mă cu intensitatea vocii mele. „Trebuie să rămânem împreună, nu să ne distrugem reciproc.”

Amândouă s-au uitat la mine, uimite în tăcere. Pentru un moment, am crezut că poate lucrurile se vor îmbunătăți. Dar adânc în sufletul meu știam că situația noastră era prea fragilă pentru soluții rapide.

Pe măsură ce lunile treceau, tensiunea doar creștea. Sănătatea mătușii Ana a început să se deterioreze din cauza stresului și a orelor lungi de muncă. Mama era constant epuizată și începea să se îmbolnăvească mai des. Și eu mă simțeam ca și cum m-aș fi înecat într-o mare de responsabilități pe care niciun adolescent nu ar trebui să le poarte.

În cele din urmă, mătușa Ana și-a pierdut locul de muncă din cauza sănătății sale deteriorate și am fost evacuați din apartament. Fără alt loc unde să mergem, am ajuns într-un adăpost pentru familii fără adăpost.

Viața în adăpost era dură și nemiloasă. Intimitatea era un lux pe care nu ni-l puteam permite și fiecare zi era o luptă doar pentru a supraviețui. Sănătatea mamei continua să se deterioreze și erau zile când abia putea să se ridice din pat.

Am încercat să rămân puternic pentru ea, dar în interior simțeam că mă destram. Greutatea circumstanțelor noastre mă zdrobea și părea că nu există nicio ieșire.

În cele din urmă, nu a existat o rezolvare fericită pentru noi. Mama a murit în adăpost, corpul ei cedând în cele din urmă sub povara greutăților noastre. Mătușa Ana s-a mutat într-un azil de stat din cauza problemelor sale de sănătate, iar eu am rămas singur să navighez într-o lume care mi-a arătat puțină bunătate.

Viața nu are întotdeauna finaluri fericite. Uneori este doar despre supraviețuirea unei zile pe rând.