„Am Sunat pe Telefonul Nurorii Mele ca să-l Găsesc”: Am Auzit un Câine Furios Lătrând

Era o seară răcoroasă de noiembrie când am realizat că nora mea, Ana, și-a lăsat telefonul la noi acasă. L-am observat pe masa de cafea la scurt timp după ce plecaseră de la vizita lor de weekend. Îngrijorată că ar putea avea nevoie de el, l-am luat repede și am sunat la numărul fiului meu, Andrei.

“Bună, mamă, ce s-a întâmplat?” a răspuns Andrei, vocea lui răsunând ușor, probabil de la difuzorul mașinii.

“Bună, dragule. Ana și-a lăsat telefonul aici. Mă gândeam să-l aduc,” am spus, aruncând o privire afară la cerul care se întuneca.

“Oh, ar fi grozav, mamă. Dar noi tocmai plecăm la cină acum. Ai putea să-l aduci mâine?” a sugerat Andrei.

Am ezitat, știind că ziua următoare va fi aglomerată pentru mine. “Ei bine, mă gândeam să-l aduc în seara asta. Nu va dura mult.”

A fost o pauză la celălalt capăt. “Bine, dacă insiști. Vom fi acasă în aproximativ o oră.”

Am decis să plec imediat, gândindu-mă că aș putea lăsa telefonul în cutia poștală dacă nu erau încă acasă. Pe măsură ce conduceam, străzile deveneau din ce în ce mai pustii și o ceață ușoară începea să se așeze, diminuând vizibilitatea.

Ajungând la casa lor, am observat că toate luminile erau stinse, ceea ce era neobișnuit pentru ei, mai ales cu fiica lor mică, Maria, de obicei trează până târziu. M-am apropiat de ușa din față și, tocmai când eram pe punctul de a pune telefonul în cutia poștală, l-am auzit. Un lătrat adânc și amenințător venind din curtea din spate.

Curioasă și îngrijorată, m-am îndreptat spre partea laterală a casei unde lătratul devenea mai puternic și mai agresiv. Când am privit în curtea din spate, priveliștea care m-a întâmpinat a fost înfiorătoare. Un câine mare și neîngrijit era legat de un copac, lătrând furios. Era o scenă desprinsă parcă dintr-un coșmar și nimic asemănător cu mediul iubitor pe care credeam că fiul meu și Ana îl oferă.

M-am retras repede în fața casei, inima bătându-mi puternic. Am decis să-l sun din nou pe Andrei, dar de data aceasta apelul a intrat direct în mesageria vocală. Confuză și îngrijorată, am format numărul Anei, pe care încă îl aveam în mână. Spre groaza mea, a început să sune tare din cutia poștală unde îl pusesem absent-minded în timp ce investigam lătratul.

Deodată, ușa din față s-a deschis brusc. Era Ana, fața ei palidă și ochii mari de surpriză. “Judy? Ce faci aici? Și de ce ai telefonul meu?”

Am bâiguit încercând să explic, dar cuvintele mele au fost întrerupte de apariția lui Andrei la ușă, expresia lui întunecată. “Mamă, de ce te bagi pe proprietatea noastră? Ar fi trebuit doar să lași telefonul și să nu te plimbi ca și cum ai fi stăpâna locului.”

Confruntarea a escaladat rapid, cuvinte dure fiind schimbate. Realizarea m-a lovit ca un val rece; fiul meu și soția lui nu erau persoanele pe care le credeam eu. Prezența câinelui neglijat era un secret pe care intenționau să-l păstreze ascuns.

Am lăsat telefonul Anei pe veranda lor și am condus spre casă, prăpastia dintre noi acum la fel de palpabilă ca aerul rece și ceața nopții. Relația s-a schimbat ireversibil, marcată de sunetul înfiorător al acelui lătrat furios.