„Am Sunat pe Telefonul Nurorii Mele ca să-l Găsesc”: Am Auzit un Câine Furios Lătrând

Era o seară răcoroasă de noiembrie când am realizat că nora mea, Ana, și-a lăsat telefonul la noi acasă. L-am observat pe masa de cafea la scurt timp după ce au plecat de la vizita lor de weekend. Îngrijorată că ar putea avea nevoie de el, l-am luat repede și am sunat la numărul fiului meu, Andrei.

„Bună, mamă, ce s-a întâmplat?” a răspuns Andrei, vocea lui răsunând ușor, probabil de la difuzorul mașinii.

„Bună, dragule. Ana și-a lăsat telefonul aici. Mă gândeam să-l aduc,” am spus, aruncând o privire afară la cerul care se întuneca.

„Oh, ar fi grozav, mamă. Dar noi tocmai plecăm la cină acum. Ai putea să-l aduci mâine?” a sugerat Andrei.

Am ezitat, știind că ziua următoare va fi aglomerată pentru mine. „Ei bine, mă gândeam să-l aduc în seara asta. Nu va dura mult.”

A fost o pauză la celălalt capăt. „Bine, dacă insiști. Vom fi acasă în aproximativ o oră.”

Am decis să plec imediat, gândindu-mă că aș putea lăsa telefonul în cutia poștală dacă nu erau încă acasă. Pe măsură ce conduceam, străzile deveneau din ce în ce mai pustii, iar o ceață ușoară începea să se așeze, diminuând vizibilitatea.

Ajungând la casa lor, am observat că toate luminile erau stinse, ceea ce era neobișnuit pentru ei, mai ales cu fiica lor mică, Maria, de obicei trează până târziu. M-am apropiat de ușa din față și, tocmai când eram pe cale să pun telefonul în cutia poștală, l-am auzit. Un lătrat adânc și amenințător venind din curtea din spate.

Curioasă și îngrijorată, m-am îndreptat spre partea laterală a casei unde lătratul devenea mai puternic și mai agresiv. Când am privit în curtea din spate, priveliștea care m-a întâmpinat a fost înfiorătoare. Un câine mare, neîngrijit, era legat de un copac, lătrând furios. Era o scenă desprinsă parcă dintr-un coșmar, și nimic asemănător cu mediul de acasă iubitor pe care credeam că fiul meu și Ana îl oferă.

M-am retras repede în fața casei, cu inima bătând puternic. Am decis să-l sun din nou pe Andrei, dar de data aceasta apelul a mers direct la mesageria vocală. Confuză și îngrijorată, am format numărul Anei, pe care încă îl aveam în mână. Spre groaza mea, a început să sune tare din cutia poștală unde îl pusesem absentă în timp ce investigam lătratul.

Deodată, ușa din față s-a deschis brusc. Era Ana, cu fața palidă și ochii larg deschiși de surpriză. „Ioana? Ce faci aici? Și de ce ai telefonul meu?”

Am bâiguit, încercând să explic, dar cuvintele mele au fost întrerupte de Andrei apărând la ușă, cu o expresie întunecată. „Mamă, de ce te bagi pe proprietatea noastră? Ar fi trebuit doar să lași telefonul și să nu te plimbi ca și cum ai fi stăpâna locului.”

Confruntarea a escaladat rapid, cuvinte dure fiind schimbate. Realizarea m-a lovit ca un val rece; fiul meu și soția lui nu erau persoanele pe care le credeam. Prezența câinelui neglijat era un secret pe care intenționau să-l păstreze ascuns.

Am lăsat telefonul Anei pe veranda lor și am plecat acasă, distanța dintre noi acum la fel de palpabilă ca aerul rece și cețos al nopții. Relația s-a schimbat ireversibil, marcată de sunetul înfiorător al acelui lătrat furios.