„Am Înțeles că Ai Găsit în Final un Azil de Bătrâni?”: Am Mers Să o Luăm pe Mama, Care a Fost de Acord să se Mute într-un Azil de Bătrâni

Îmi iubesc soțul, Andrei. Trăim împreună de 20 de ani, și fiecare zi alături de el îmi aduce bucurie și un sentiment de liniște. Andrei este mecanic auto. A început de la zero, lucrând ore lungi în garajul altcuiva. Acum, deține un mic atelier în orașul nostru. Nu este o mină de aur, dar plătește facturile. Fiecare mașină are nevoie de reparații, așa că așa își câștigă existența.

Viața noastră era simplă dar împlinită până când sănătatea mamei mele a început să se deterioreze. A fost întotdeauna o femeie puternică, crescându-mă singură după ce tata a murit când eram doar un copil. Dar acum, la 78 de ani, puterea ei scădea. Avea probleme cu memoria și adesea se confunda cu locul unde se afla.

Am încercat să o îngrijim acasă, dar devenea din ce în ce mai dificil. Andrei și cu mine lucrăm amândoi cu normă întreagă, iar fiica noastră adolescentă, Maria, are propria ei viață. Am angajat îngrijitori, dar nu era suficient. Mama avea nevoie de îngrijire specializată.

După luni de chinuri în luarea deciziei, am găsit în final un azil de bătrâni care părea perfect. Era curat, personalul era prietenos și aveau recenzii excelente. Mama a fost reticentă la început, dar a fost de acord să se mute. Înțelegea că era pentru binele ei, chiar dacă îi frângea inima să părăsească casa în care a trăit peste 50 de ani.

Ziua în care am mers să o ducem la azil a fost una dintre cele mai grele zile din viața mea. Am împachetat lucrurile ei în cutii, fiecare obiect fiind o amintire a vremurilor mai fericite. Mama stătea liniștită în fotoliul ei preferat, privindu-ne cu ochi triști.

„Ești sigură că asta e decizia corectă?” m-a întrebat pentru a suta oară.

„Da, mamă,” i-am răspuns, încercând să-mi păstrez vocea stabilă. „Ai nevoie de mai multă îngrijire decât putem noi să-ți oferim acasă.”

Andrei a încărcat cutiile în mașina noastră în timp ce Maria încerca să-și consoleze bunica. Am condus spre azil în tăcere, fiecare pierdut în gândurile sale.

Când am ajuns, personalul ne-a întâmpinat călduros și ne-a arătat camera mamei. Era mică dar confortabilă, cu o fereastră care dădea spre o grădină. Am despachetat lucrurile ei și am încercat să facem camera să pară acasă.

„Îți place aici?” am întrebat-o, sperând la o reasigurare.

„E drăguț,” a spus ea încet, dar am văzut lacrimile în ochii ei.

Am stat cu ea câteva ore, încercând să-i ușurăm tranziția. Dar în cele din urmă, a venit timpul să plecăm. Pe măsură ce ieșeam din azil, simțeam un nod în gât. Știam că aceasta era decizia corectă, dar nu o făcea mai ușoară.

Zilele s-au transformat în săptămâni și mama părea să se adapteze bine. Personalul spunea că participa la activități și își făcea prieteni. Dar de fiecare dată când o vizitam, părea puțin mai distantă.

Într-o seară, am primit un telefon de la azil. Mama căzuse și își fracturase șoldul. A fost dusă de urgență la spital pentru operație. Doctorii au spus că va avea nevoie de reabilitare extinsă.

O vizitam zilnic la spital, dar părea că se îndepărtează tot mai mult de noi. Memoria ei se înrăutățea și adesea nu ne recunoștea.

Într-o noapte, pe măsură ce stăteam lângă patul ei, m-a privit cu ochi limpezi pentru prima dată în săptămâni.

„Îmi pare rău,” a șoptit ea. „Nu am vrut să fiu o povară.”

„Nu ești o povară,” i-am spus printre lacrimi. „Te iubim.”

Dar adânc în sufletul meu știam că viețile noastre nu vor mai fi niciodată la fel.