„Am devenit tată, dar nu știu cine este mama”: Descoperirea unei fiice pe care nu știam că o am

George a trăit întotdeauna viața la un ritm amețitor. Ca un executiv de succes în marketing în centrul Bucureștiului, zilele lui erau pline de întâlniri, prezentări și evenimente de networking. Apartamentul său de la etajul 34 oferea o vedere panoramică asupra orizontului orașului, un spectacol care nu înceta să impresioneze oaspeții săi frecvenți. George era un om care prospera în lumina reflectoarelor, farmecul și aspectul său fizic făcându-l un burlac foarte căutat.

Relațiile lui erau la fel de trecătoare ca anotimpurile; niciuna nu dura mai mult de câteva luni. George prefera asta, temându-se că angajamentul ar putea deraia ambițiile sale profesionale. Prietenii săi adesea glumeau că ar fi un soț excelent – dacă ar putea să se stabilească.

Într-o dimineață răcoroasă de octombrie, în timp ce George răsfoia poșta, a găsit o scrisoare fără adresă de returnare. Scrisul de mână era necunoscut, ordonat și precis. În interior era o fotografie cu o fetiță cu părul castaniu și buclat și un zâmbet ezitant. Ținea în mână o desenă cu un bărbat și un copil de mână sub un soare strălucitor galben. Scrisoarea spunea:

„Dragă George,

Nu mă cunoști, și până de curând, nici eu nu știam despre tine. Numele meu este Elena, iar fata din fotografie este Genoveva, fiica ta. Scriu aceasta pentru că nu mai pot să am grijă de ea. Am făcut aranjamente pentru ca ea să fie adusă la tine. Te rog să ai grijă de fiica noastră.

Cu sinceritate,

Elena”

Mâinile lui George tremurau pe măsură ce citea și recitea scrisoarea. O fiică? Era imposibil. Încerca să-și amintească o Elena, dar nicio imagine clară nu-i venea în minte. Viața lui, odată atât de ordonată și controlată, părea că se prăbușește în haos.

O săptămână mai târziu, Genoveva a sosit. Era însoțită de un asistent social care i-a înmânat lui George o altă scrisoare de la Elena, explicând că era bolnavă terminal și că intrase recent în îngrijire paliativă. Asistentul social a plecat, iar George stătea în sufrageria sa impecabilă, privind la micuța fată care acum îi era responsabilitate.

Genoveva era tăcută și observatoare, ochii ei mari absorbindu-și noile împrejurimi. George încerca să o atragă cu jucării și desene animate, dar ea rămânea retrasă, strângând desenul pe care îl adusese cu ea.

Zilele s-au transformat în săptămâni, și George se găsea luptându-se. Echilibrarea jobului său solicitant cu paternitatea era mai dificilă decât anticipase. Genoveva părea să devină mai distantă, zâmbetele ei erau mai rare și nopțile neliniștite. George se simțea depășit, încrederea lui anterioară înlocuită de un sentiment roșcător de insuficiență.

Într-o seară, în timp ce încerca să-i citească o poveste de culcare, Genoveva l-a privit și l-a întrebat: „Când vine mama să mă ia?” Întrebarea l-a luat prin surprindere, și a bâlbâit o explicație pe care abia o înțelegea el însuși.

Lunile au trecut, și tensiunea a început să se vadă. Performanța lui George la muncă a suferit, viața lui socială s-a evaporat, și se simțea prins într-o viață pe care nu și-o alesese. Lovitura finală a venit când a primit un apel de la hospice. Elena murise. Pe măsură ce punea telefonul jos, George o privea pe Genoveva, fața ei atât de asemănătoare cu cea a mamei sale din fotografie.

A realizat atunci că nu era făcut pentru asta. O iubea pe Genoveva, în felul lui, dar știa că nu-i putea oferi ceea ce avea ea nevoie. Cu inima grea, a contactat o agenție de protecție a copilului, explicând situația și cerând să găsească o familie potrivită pentru Genoveva.

Pe măsură ce o privea pe Genoveva plecând cu noua ei familie adoptivă, George simțea o pierdere profundă, dar și o ușurare. Se întorcea în apartamentul său gol, liniștea fiind un contrast puternic față de haosul scurt al paternității. Se întreba dacă va simți vreodată din nou întreg, sau dacă ecoul vocii lui Genoveva cerându-și mama îl va bântui pentru totdeauna.