„Am decis să o duc pe mama într-un cămin de bătrâni din motive personale”: Nimeni nu mă înțelege

„Am decis să o duc pe mama într-un cămin de bătrâni din motive personale”: Nimeni nu mă înțelege

Crescând în București, m-am simțit întotdeauna puțin distantă față de familia mea. Mama mea, Ioana, a fost o femeie vibrantă în tinerețea ei, plină de viață și râs. Dar pe măsură ce anii au trecut, sănătatea ei a început să se deterioreze, iar scânteia vibrantă din ochii ei s-a estompat. Acum, la vârsta de 40 de ani, m-am găsit în fața uneia dintre cele mai dificile decizii din viața mea.

Ioana fusese diagnosticată cu Alzheimer în stadiu incipient acum trei ani. Progresia a fost lentă la început, dar recent, condiția ei s-a înrăutățit semnificativ. Uita să mănânce, își pierdea lucrurile și, uneori, nici măcar nu mă recunoștea. Era sfâșietor să o văd în acest fel.

Fiind copil unic, responsabilitatea de a avea grijă de Ioana a căzut în totalitate pe umerii mei. Tatăl meu, George, a decedat când eram doar adolescentă, și de atunci, a fost întotdeauna doar mama și cu mine. Dar pe măsură ce condiția ei s-a deteriorat, la fel s-a întâmplat și cu capacitatea mea de a face față. Nu eram echipată – emoțional sau fizic – să ofer o îngrijire la nivelul pe care ea acum îl necesita.

Decizia de a o muta într-un cămin de bătrâni a venit după un incident deosebit de tulburător. Într-o seară, când m-am întors de la muncă, am găsit casa în dezordine și pe mama niciunde în vedere. După o căutare frenetică, am găsit-o la câteva străzi distanță, confuză și speriată. Atunci mi-am dat seama că nu o pot ține în siguranță singură.

Deși decizia mea a venit dintr-un loc de dragoste și îngrijorare, a fost întâmpinată cu critici dure din partea rudelor mele. Mătuși, unchi și chiar veri îndepărtați au ieșit la iveală, fiecare întrebându-mi motivele și acuzându-mă că o abandonez pe mama. „Cum ai putea să faci asta propriei tale mame?” întrebau ei. „Ea a avut grijă de tine, iar acum doar o trimiți departe?”

Prietenul meu, Andrei, a încercat să ofere sprijin, înțelegând tensiunea sub care eram. Dar nici măcar cuvintele lui nu m-au putut proteja de vinovăția care mă roade de fiecare dată când o vizitam pe Ioana în cămin. Părea atât de nepotrivită printre ceilalți rezidenți, iar fiecare vizită mă lăsa cu inima grea.

Pe măsură ce lunile treceau, vizitele deveneau tot mai dificile. Momentele de luciditate ale Ioanei erau din ce în ce mai rare, și mai des decât nu, nu mă recunoștea. Simțeam că o pierd bucățică cu bucățică, iar femeia care m-a crescut dispărea.

Într-o seară rece de decembrie, am primit un apel de la cămin. Ioana a decedat în somn. Vestea a fost un șoc, iar vinovăția pe care o purtasem tot acest timp m-a copleșit. Speram că, plasând-o în îngrijire profesională, ea ar avea o calitate mai bună a vieții în ultimii săi ani. Dar acum, nu puteam să scap de sentimentul că am eșuat în fața ei.

La înmormântarea ei, familia a fost politicoasă, oferind condoleanțe și împărtășind amintiri plăcute despre Ioana. Dar judecata nespusă era palpabilă. Pe măsură ce stăteam lângă mormântul ei, privind soarele de iarnă apunând, mi-am dat seama că nimeni nu înțelegea cu adevărat complexitatea deciziei mele. Am acționat din necesitate, dintr-o dorință disperată de a face ce era corect pentru mama mea, chiar dacă asta însemna să înfrunt condamnarea.

La final, am fost lăsată să mă lupt cu alegerile mele, cu ce-ar fi fost dacă și cu realitatea dură că uneori, chiar și cele mai dureroase decizii sunt luate cu cele mai bune intenții.