Miracolul din spatele unui nume: Povestea Anei

— Cum adică ești însărcinată? a tunat mama, trântind cana de ceai pe masa din bucătărie. Am simțit cum mi se strânge stomacul, iar mâinile îmi tremurau pe marginea scaunului. Era trecut de miezul nopții, iar afară ningea liniștit, ca și cum lumea nu avea habar de furtuna din sufletul meu.

— Nu știu ce să fac, am șoptit, evitând privirea ei. Tata stătea la geam, cu spatele la noi, și nu scotea niciun sunet. În aer plutea o tăcere grea, ca o condamnare.

Nu aveam decât 22 de ani și abia terminasem facultatea. Îl cunoșteam pe Vlad de nici un an. Ne iubeam, dar nu vorbisem niciodată serios despre viitor. Iar acum, viitorul ne-a lovit pe neașteptate.

— Ai stricat totul! a izbucnit mama. Ce-o să zică lumea? Ce-o să facem cu tine?

M-am ridicat brusc și am fugit în camera mea. Am închis ușa și m-am prăbușit pe pat, cu fața în pernă. Nu plângeam doar pentru mine, ci și pentru copilul care urma să vină într-o lume atât de ostilă.

A doua zi dimineață, Vlad m-a sunat.

— Ana, trebuie să vorbim. Nu pot să fug de asta. Vin la tine.

Când a ajuns, părea mai speriat decât mine. S-a așezat lângă mine pe marginea patului și mi-a luat mâna.

— Nu știu dacă sunt pregătit să fiu tată, a spus încet. Dar nu vreau să te las singură.

L-am privit în ochi și am văzut aceeași teamă care mă măcina și pe mine. Dar și o urmă de speranță.

— Nici eu nu știu dacă pot fi mamă. Dar cred că trebuie să încercăm.

Au urmat luni grele. Mama nu-mi vorbea decât strictul necesar. Tata mă privea cu milă și neputință. Prietenele mele s-au îndepărtat una câte una, ocupate cu joburi noi sau planuri de vacanță. Eu mergeam la controale medicale singură sau cu Vlad, care încerca să fie prezent, dar era copleșit de jobul lui prost plătit și de presiunea părinților lui.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama — care îmi reproșa că am distrus tot ce au construit pentru mine — am ieșit în parc, cu burta deja vizibilă sub palton. M-am așezat pe o bancă și am privit copiii care se jucau în zăpadă. M-am întrebat dacă voi putea vreodată să-i ofer copilului meu o copilărie fericită.

— Doamnă, vă simțiți bine? m-a întrebat o femeie necunoscută, văzându-mă palidă.

— Da… doar mă gândeam la viitor, am răspuns cu un zâmbet trist.

— Să știți că niciodată nu suntem pregătiți cu adevărat pentru ce urmează. Dar copiii ne învață să fim mai buni decât am crezut că putem fi.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi.

Când a venit momentul nașterii, Vlad era lângă mine, tremurând ca o frunză. Mama a venit la spital abia după două zile. S-a uitat la fetița mea ca la un străin.

— Cum o cheamă? a întrebat sec.

M-am uitat la Vlad. Nu alesesem încă un nume.

— Ești miracolul nostru mic, i-am șoptit fetiței, cu lacrimi în ochi.

— Miracol? a râs mama amar. Să vedem cât ține miracolul când n-o să ai bani de lapte praf!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Dar când fetița mea a deschis ochii mari și m-a privit pentru prima dată, am știut că orice teamă sau rușine nu mai contează. Eram mamă. Și ea avea nevoie de mine.

Primele luni au fost un haos: nopți nedormite, certuri cu Vlad din cauza oboselii și a banilor puțini, vizite rare ale părinților mei care încă nu acceptau situația. Într-o noapte, când fetița plângea neconsolat și eu eram la capătul puterilor, Vlad a izbucnit:

— Poate ar fi fost mai bine să nu… să nu fi venit pe lume!

M-am uitat la el șocată.

— Dacă tu crezi asta, pleacă! am strigat printre lacrimi.

A doua zi dimineață Vlad a plecat la ai lui pentru câteva zile. Am rămas singură cu copilul și cu gândurile mele negre.

Într-o după-amiază, mama a venit pe neașteptate. M-a găsit plângând pe podea, cu fetița în brațe.

— Ana… nu știu cum să te ajut, dar vreau să încerc. Poate n-am fost cea mai bună mamă pentru tine… Poate nici tu n-o să fii perfectă pentru ea. Dar ești tot ce are acum.

A fost prima dată când am simțit că nu sunt complet singură.

Vlad s-a întors după câteva zile, schimbat. Și-a cerut iertare și mi-a promis că va încerca mai mult. Am început să ne sprijinim reciproc, chiar dacă uneori ne mai împiedicam de propriile frici sau frustrări.

Am ales numele fetiței: Maria-Elena. Un nume simplu, dar plin de speranță.

Astăzi, când Maria-Elena aleargă prin casă și râde cu gura până la urechi, mă uit la ea și mă întreb: Oare va simți vreodată cât de mult am luptat pentru ea? Oare va ști cât curaj mi-a dat fără să știe?

Poate că nu există părinți perfecți — doar oameni care încearcă din răsputeri să fie acolo pentru copiii lor. Voi ce credeți? E suficient să iubești sau trebuie mereu să demonstrezi că ești destul?