Fără leagăn, fără masă de înfășat, nici măcar scutece: Haosul care ne-a întâmpinat acasă

— Nu pot să cred că ai uitat tot! am izbucnit, cu vocea tremurândă, încă din pragul ușii.
Mihai s-a uitat la mine ca și cum nu înțelegea ce se întâmplă.
— Am încercat, Iulia… Am avut ședințe peste ședințe, șeful nu m-a lăsat nici măcar o zi acasă…

Mi-am strâns copilul la piept, simțind cum frigul din apartament pătrunde prin hainele subțiri de spital. Nu era niciun leagăn montat, nici masa de înfășat pe care o comandasem de două săptămâni. Pe masa din bucătărie trona un teanc de hârtii și cutii de pizza goale. M-am uitat disperată în jur: nici urmă de scutece sau șervețele umede.

— Unde punem copilul să doarmă? am întrebat, aproape șoptind.
Mihai a dat din umeri, evitându-mi privirea.
— Poate… pe canapea?

Am simțit cum mi se strânge inima. Toată sarcina am visat la momentul acesta: să vin acasă cu fetița noastră, să o pun în pătuțul ei nou, să îi cânt încet până adoarme. Dar realitatea era un apartament rece, cu haine murdare pe jos și niciun semn că aici urma să locuiască un copil.

— De ce nu ai rugat-o pe mama ta să vină să ne ajute? am întrebat printre dinți.
— Știi bine că nu se înțelege cu tine… și nici cu mine, de fapt.

Mi-am mușcat buza. Mama lui Mihai era genul care critica orice: că nu gătesc destul de bine, că nu țin casa curată, că nu merit fiul ei. Dar acum aș fi acceptat orice ajutor.

Am pus copilul pe patul nostru, improvizând un culcuș dintr-o pătură veche. M-am așezat lângă ea și am început să plâng în tăcere. Mihai s-a apropiat încet și mi-a pus mâna pe umăr.
— O să rezolv totul mâine, promit.

— Mâine? Și azi ce facem? Dacă face febră? Dacă plânge toată noaptea? Nici măcar nu avem termometru!

A tăcut. În ochii lui am văzut aceeași neputință pe care o simțeam și eu.

Noaptea a trecut greu. Fetița a plâns aproape continuu; nu aveam decât două scutece primite de la spital și o sticlă mică de lapte praf. Am încercat să o alăptez, dar eram prea obosită și stresată ca să reușesc. Mihai s-a dus la non-stop la trei dimineața după scutece și lapte, dar s-a întors doar cu niște pampersi prea mari și un biberon ieftin.

Dimineața m-a găsit epuizată, cu ochii umflați de plâns și cu fetița adormită pe pieptul meu. Am sunat-o pe mama mea, deși știam că nu are cum să ajungă din Bacău până la București prea curând. Mi-a spus doar atât:
— Trebuie să fii tare pentru copilul tău, Iulia. Nu te baza pe nimeni altcineva!

Cuvintele ei m-au durut mai mult decât orice critică a soacrei mele. Mi-am dat seama că sunt singură în apartamentul acela mic, cu un bărbat care nu știe cum să mă ajute și cu un copil care depinde doar de mine.

În zilele următoare, Mihai a încercat să repare lucrurile: a montat pătuțul (cu greu), a făcut curățenie (cum s-a priceput), dar între noi s-a instalat o tăcere grea. Nu mai vorbeam decât despre ce lipsește sau ce trebuie cumpărat urgent. Nu mai eram o familie, ci doi străini care încercau să supraviețuiască.

Într-o seară, când fetița plângea iar fără oprire, Mihai a izbucnit:
— Poate nu suntem făcuți pentru asta! Poate ar fi trebuit să mai așteptăm…

L-am privit șocată.
— Acum îți dai seama? Când deja suntem trei?

A ieșit trântind ușa. Am rămas singură cu fetița în brațe și m-am întrebat dacă nu cumva chiar are dreptate.

Au trecut săptămâni până când lucrurile au început să se așeze cât de cât. Am învățat să improvizez, să cer ajutor vecinei de la trei pentru câteva scutece sau o supă caldă. Mihai venea tot mai târziu acasă și vorbea tot mai puțin.

Într-o duminică dimineață, când soarele bătea timid prin geamurile murdare, am privit-o pe fetița mea cum zâmbește în somn și am simțit pentru prima dată că poate pot face față.

Dar încă mă întreb: câte familii trec prin același haos și aceeași singurătate după naștere? De ce nu vorbim mai mult despre cât de greu e începutul? Oare chiar trebuie să fim atât de singuri când avem cea mai mare nevoie unii de alții?