„Mama I-a Dat Casa Fostei Soții pentru Binele Copiilor”

Karen stătea pe canapeaua uzată din micul ei apartament, privind tavanul. Nu-i venea să creadă ce făcuse mama ei. „Mama i-a dat casa fostei soții pentru binele copiilor,” murmura ea pentru sine, încă în șoc. Era o decizie care îi răsturnase lumea cu susul în jos.

Maria, mama lui Karen, fusese întotdeauna o femeie compasivă. Avea o slăbiciune pentru nepoții ei, și asta se vedea în tot ce făcea. Dar de data aceasta, compasiunea Mariei mersese prea departe, cel puțin în ochii lui Karen.

Fostul soț al lui Karen, Mihai, o părăsise acum doi ani. Căsnicia lor se prăbușise sub greutatea certurilor constante și a problemelor financiare. Divorțul fusese urât, iar Karen luptase din răsputeri pentru a păstra custodia celor doi copii ai lor, Emilia și Ionuț. În cele din urmă, câștigase, dar cu un preț mare.

Maria fusese un stâlp de sprijin în acele vremuri dificile. Le oferise lui Karen și copiilor un loc unde să stea în casa ei spațioasă din suburbii până când își vor reveni. Era o aranjare temporară, sau cel puțin așa credea Karen.

Într-o seară, în timp ce Karen pregătea cina pentru copiii ei, Maria a aruncat o bombă. „Am decis să-i dau casa fostei soții a lui Mihai, Ana,” a spus ea, cu vocea tremurând de emoție.

Gura lui Karen se deschise larg. „Ce? De ce ai face asta?”

Maria oftă adânc. „Ana se chinuie, Karen. Nu are unde să meargă și copiii au nevoie de un cămin stabil.”

„Dar noi ce facem?” protestă Karen. „Și noi avem nevoie de stabilitate!”

Ochii Mariei se umplură de lacrimi. „Știu, draga mea, dar acum ai un loc de muncă și te descurci. Ana nu are pe nimeni altcineva la care să apeleze.”

Karen nu putea să creadă ce auzea. Mama ei o alegea pe noua soție a fostului ei soț în detrimentul propriei fiice și nepoților. Se simțea ca o trădare de cel mai înalt ordin.

Zilele s-au transformat în săptămâni, iar furia lui Karen a crescut. Nu putea să-și ierte mama pentru ceea ce vedea ca un act de favoritism de neiertat. Tensiunea dintre ele devenise insuportabilă.

Între timp, Ana s-a mutat în casa Mariei cu cei doi copii ai ei dintr-o căsătorie anterioară. Karen nu putea să nu simtă un fior de gelozie de fiecare dată când îi vedea jucându-se în curtea care fusese odată a ei.

Apartamentul lui Karen era înghesuit și abia suficient de mare pentru ea și copiii ei. Muncea ore lungi la un loc de muncă prost plătit doar pentru a face față cheltuielilor. Stresul își punea amprenta asupra sănătății ei și asupra relației cu Emilia și Ionuț.

Într-o seară, în timp ce îi băga pe copii în pat, Emilia a întrebat: „Mami, de ce nu mai putem locui cu bunica?”

Inima lui Karen se frânse în timp ce încerca să găsească cuvintele potrivite. „Bunica a vrut să ajute pe cineva care avea mai multă nevoie,” spuse ea încet.

„Dar și noi avem nevoie de ajutor,” interveni Ionuț.

Karen îi îmbrățișă strâns, luptându-se cu lacrimile. „Știu, drăguților. Știu.”

Pe măsură ce lunile treceau, resentimentele lui Karen față de mama ei creșteau tot mai mult. Nu putea scăpa de sentimentul de trădare și abandon. Relația ei cu Maria s-a deteriorat până la punctul în care abia mai vorbeau.

Într-o zi, Karen a primit un apel de la Ana. „Am vrut doar să-ți mulțumesc,” spuse Ana ezitant.

„Pentru ce?” răspunse Karen rece.

„Pentru că ne-ai lăsat să stăm în casa mamei tale,” spuse Ana. „Știu că trebuie să fi fost greu pentru tine.”

Karen își strânse pumnii. „Nu ai idee.”

Ana oftă. „Înțeleg dacă ești supărată, dar te rog să știi că fac tot posibilul să am grijă de copii.”

Karen închise telefonul fără un alt cuvânt. Nu putea suporta să audă mai mult.

În cele din urmă, viața lui Karen a rămas o luptă constantă. Nu și-a iertat niciodată pe deplin mama pentru ceea ce vedea ca o trădare de neiertat. Rănile erau adânci și cicatricile nu s-au vindecat niciodată cu adevărat.