Zidul dintre noi: Povestea unei iubiri încercate de prejudecăți și așteptări

— Nu mai pune atâta suflet, Ilinca, lumea oricum vorbește! — mi-a spus mama într-o seară, când am venit plângând de la ședința cu părinții. Erau acolo toți: doamna Văduva, cu privirea ei tăioasă, domnul Petrescu, mereu pus pe glume proaste, și, desigur, vecina noastră de peste drum, tanti Mariana, care știe tot ce mișcă pe strada noastră.

În acea seară, am simțit cum fiecare cuvânt rostit în șoaptă în spatele meu mă lovește ca o palmă. „Auzi, cică Ilinca și Radu construiesc casa aia mare pentru fiică-sa și băiatul lui Mariana. S-au înțeles de când erau mici!” Am simțit cum mi se strânge inima. Eu și Radu am muncit ani de zile să ridicăm casa asta, fiecare cărămidă pusă cu mâinile noastre, fiecare leu strâns cu greu din salariile noastre modeste de profesori. Dar pentru ei, totul era un plan ascuns, o înțelegere între familii.

— Radu, tu auzi ce spun oamenii? — l-am întrebat într-o seară, când copiii dormeau și liniștea casei părea să apese și mai tare pe sufletul meu.
— Lasă-i să vorbească, Ilinca. Noi știm adevărul. — Dar vocea lui era obosită, iar ochii îi fugeau spre fereastră, acolo unde luminile casei Marianei pâlpâiau ca niște ochi curioși.

Adevărul era că nu știam nici eu dacă mai rezist. Zvonurile nu erau doar vorbe aruncate în vânt; ele se strecurau în casă, între mine și Radu, între noi și copii. Ana, fata noastră cea mare, a venit într-o zi acasă plângând:
— Mami, de ce spune lumea că eu trebuie să mă mărit cu Andrei? Eu nici nu-l plac! E doar colegul meu!

Am strâns-o la piept și am simțit cum toată greutatea lumii apasă pe umerii mei. Cum să-i explic unui copil de doisprezece ani că oamenii văd doar ce vor să vadă? Că uneori răutatea vine din plictiseală sau din nefericire?

Dar cel mai greu a fost când am aflat adevărul despre mama. Într-o după-amiază ploioasă, când am ajuns acasă mai devreme de la școală, am găsit-o pe mama stând la masă cu tanti Mariana. Vorbeau încet, dar am prins destule cuvinte ca să-mi dau seama că mama alimentase zvonurile. „Lasă-i să creadă ce vor. Poate așa Ana și Andrei chiar vor ajunge împreună și nu va trebui să-ți faci griji că rămâne singură.”

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Mama mea, cea care mă învățase să nu ascult gura lumii, era cea care o hrănea. Am ieșit din casă fără să spun nimic și m-am plimbat ore întregi prin ploaie. Când m-am întors, Radu m-a privit lung:
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic… doar că uneori zidurile nu sunt făcute din cărămizi.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Ana refuza să mai meargă la școală. Vecinii ne priveau ciudat când ieșeam la poartă. Radu s-a închis în el; nu mai vorbea decât strictul necesar. Mama încerca să mă convingă că totul va trece.

Într-o seară, după ce am culcat copiii, am izbucnit:
— De ce nu putem trăi liniștiți? De ce trebuie să ne pese atât de mult de ce cred alții?
Radu a oftat adânc:
— Pentru că aici toți trăim unul lângă altul ca într-un acvariu. Orice mișcare e observată și judecată.

Am decis atunci să fac ceva ce nu făcusem niciodată: să mă duc la tanti Mariana și să-i spun tot ce aveam pe suflet.

— Tanti Mariana, vă rog… opriți-vă! Casa asta e pentru familia mea, nu pentru planurile dumneavoastră! Ana e copil încă! Lăsați-ne în pace!
Ea m-a privit lung, apoi a dat din umeri:
— Lumea vorbește oricum, Ilinca. Dacă nu e despre voi, e despre altcineva.

Am plecat de acolo tremurând de nervi și neputință. Dar ceva s-a schimbat în mine. Am început să vorbesc deschis cu Ana despre zvonuri și răutăți. Am încercat să-l apropii pe Radu din nou de familie. Am stat de vorbă cu mama și i-am spus cât m-a durut trădarea ei.

Nu s-a schimbat totul peste noapte. Dar încet-încet am început să ridic ziduri invizibile între noi și ceilalți — ziduri de protecție, nu de izolare. Am învățat să nu mai las vorbele altora să-mi definească viața.

Acum, când privesc casa noastră — încă neterminată pe alocuri — mă gândesc la toate sacrificiile făcute și la cât de ușor ar fi putut fi dărâmate de niște simple vorbe.

Oare cât valorează liniștea unei familii într-o lume în care toți cred că știu mai bine ce e bine pentru tine? Și câte ziduri trebuie să ridicăm ca să ne protejăm fără să ne pierdem unii pe alții?