Visul de nuntă care s-a transformat în coșmar: Cum ne-a destrămat banii familia

— Mamă, vreau să-ți spun ceva, dar te rog să nu te superi…

Vocea Anei tremura, iar ochii îi sclipeau de emoție și teamă. Era seară, iar bucătăria noastră mirosea a supă de pui și pâine caldă. Tata citea ziarul la masă, iar eu spălam vasele, când Ana a intrat pe ușă cu Valentin, iubitul ei. Am știut din priviri că urmează ceva important.

— Ne căsătorim! a spus ea, aproape șoptit, dar cu un zâmbet larg.

Am simțit cum mi se strânge inima de fericire. Tata s-a ridicat brusc de pe scaun și l-a bătut pe Valentin pe umăr:

— Să fiți fericiți, copii! Să vă ajute Dumnezeu!

A urmat o îmbrățișare lungă, lacrimi și râsete. Am început să visăm la rochia de mireasă, la petrecere, la dansul mirilor. Dar visul nostru s-a spulberat la prima întâlnire cu părinții lui Valentin.

— Noi nu avem bani pentru nuntă, a spus domnul Dobre, tatăl lui Valentin, cu voce joasă. Abia ne descurcăm cu facturile.

Am simțit cum se lasă un frig între noi. Tata s-a încruntat, iar eu am încercat să zâmbesc politicos.

— Nu-i nicio problemă, domnule Dobre. Noi ne ocupăm de tot. Ana e singura noastră fată. Vrem să aibă o nuntă ca-n povești.

Valentin a roșit și a privit în pământ. Doamna Dobre a început să plângă încet. Am crezut că totul va fi bine dacă preluăm noi cheltuielile. Dar nu știam ce furtună urma să vină.

Pregătirile au început: rezervări la restaurant, muzică, fotograf, rochie, invitații. Ana era tot mai stresată, iar Valentin părea tot mai absent. Într-o seară, după ce am plătit avansul la restaurant — o sumă uriașă pentru noi — tata a venit acasă palid:

— Mi-au tăiat orele suplimentare la fabrică. Nu știu cum o să ne descurcăm…

Am simțit că mă sufoc. Toate economiile noastre mergeau pe nuntă. Ana plângea în fiecare noapte, iar Valentin nu mai răspundea la telefon ore întregi.

— Mamă, poate ar trebui să facem o nuntă mai mică…

— Nu! i-am spus răstit. O dată-n viață ești mireasă! Nu lăsa banii să-ți strice visul!

Dar visul se destrăma sub ochii noștri. Într-o zi, domnul Dobre a venit la noi acasă cu ochii roșii de plâns:

— Am primit somație de evacuare. Dacă nu plătim datoriile la bancă până luna viitoare, pierdem apartamentul.

Tata a tăcut mult timp. Apoi a izbucnit:

— De ce nu ne-ați spus mai devreme? Cum să facem nuntă când voi nu aveți unde sta?

A urmat o ceartă cumplită. Ana a fugit în camera ei și a trântit ușa. Valentin a plecat fără să spună nimic.

În zilele următoare, rudele au început să comenteze:

— Ce fel de familie e asta? Săraci lipiți pământului! O să vă tragă în jos!

— Elena, tu chiar vrei să-ți dai fata după un băiat fără viitor?

M-am simțit rușinată și furioasă. Ana nu mai vorbea cu mine decât monosilabic. Tata era tot mai abătut. Într-o seară, am găsit-o pe Ana plângând în baie.

— Mamă… dacă nu facem nunta asta mare… crezi că nu mă iubești?

Am îmbrățișat-o strâns.

— Te iubesc mai mult decât orice pe lume! Dar mi-e teamă că dacă renunțăm acum… toată lumea o să râdă de noi.

— Dar dacă nu renunțăm… o să ne pierdem casa!

În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Ana: hainele cumpărate din second-hand, vacanțele ratate ca să-i plătim meditațiile, serile în care am mâncat doar cartofi ca ea să aibă bani de ieșit cu prietenii.

A doua zi dimineață am luat o decizie grea. Am chemat toată familia la masă.

— Nunta se amână. Nu putem sacrifica liniștea noastră pentru o singură zi de petrecere.

Ana a izbucnit în plâns. Valentin a venit lângă ea și i-a luat mâna.

— O să muncim împreună și o să facem nunta când vom putea s-o plătim singuri.

Tata a oftat ușurat. Domnul Dobre a început să plângă din nou, dar de data asta părea că i s-a luat o piatră de pe inimă.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit. Ana și Valentin au început să lucreze amândoi la un supermarket din cartier. Noi am reușit să ne achităm datoriile la bancă și am rămas cu casa noastră micuță dar caldă.

Acum mă uit la Ana și mă întreb: oare cât valorează fericirea? Merită orgoliul nostru atâta suferință? Poate că ar trebui să ne întrebăm mai des ce contează cu adevărat într-o familie.