Viscolul din sufletul meu: Povestea unei mame care nu mai găsește drumul spre lumină

— Taci, Vlad, te rog! Nu mai pot, nu mai pot…
Vocea mea răsună spartă în bucătăria îngustă, unde tencuiala cade în fiecare zi câte puțin, ca și răbdarea mea. Vlad plânge de două ore. Are doar trei ani, dar parcă toată durerea lumii s-a adunat în lacrimile lui. Îl țin strâns la piept, încerc să-i cânt, să-i spun povești, dar nimic nu-l liniștește.

Mă simt ca o străină în propria viață. Când eram mică, visam la o casă mare, cu miros de cozonac și râsete de copii. Mama îmi spunea mereu: „Irina, tu o să ai noroc în viață, ești bună și harnică.” Dar norocul nu s-a lipit de mine.

Am crescut la marginea Bacăului, într-un apartament cu două camere și pereți subțiri ca hârtia. Tata bea, mama plângea. Am jurat că eu nu voi repeta greșelile lor. Dar uite-mă acum, la 29 de ani, într-o casă moștenită de la bunica, cu acoperișul găurit și ferestrele care nu se mai închid bine. Soțul meu, Cătălin, vine acasă doar seara târziu și nici atunci nu vorbește prea mult.

— Ce-ai făcut azi? mă întreabă el într-o seară, fără să mă privească.
— Am încercat să-l adorm pe Vlad. Am spălat hainele la mână, iar mașina de spălat s-a stricat din nou…
— Nu poți să faci și tu ceva să nu mai plângă copilul ăsta?

Mă uit la el și simt cum mi se strânge inima. Nu știe cât mă doare fiecare lacrimă a lui Vlad. Nu știe că noaptea mă trezesc din somn cu gândul că poate nu sunt o mamă bună.

Într-o zi, am ieșit cu Vlad în parc. Era frig și bătea vântul, dar nu mai suportam pereții aceia reci. Pe bancă stătea o femeie cu două fetițe care râdeau. M-am uitat la ele cu invidie și am simțit cum mă sufoc. Vlad s-a agățat de mâna mea și a început iar să plângă.

— Ce are copilul? m-a întrebat femeia cu un zâmbet fals.
— Nu știu… Poate e obosit…
— Poate îi trebuie altceva decât să stea numai cu tine…

M-am simțit mică, rușinată. Am plecat capul și am plecat acasă. Seara, când Cătălin a venit, i-am spus:
— Poate ar trebui să mergem cu Vlad la un doctor… Poate are ceva…
— Ce să aibă? E răsfățat! Lasă-l să plângă, îi trece!

Dar nu-i trece. Și nici mie nu-mi trece frica asta că nu fac destul. Câteodată mă uit la mâinile mele crăpate de la atâta spălat și mă întreb dacă viața asta e tot ce meritam.

Într-o noapte, când Vlad plângea iar fără oprire, am ieșit pe hol și am început să plâng și eu. Mama m-a sunat chiar atunci:
— Irina, ce faci?
— Nu mai pot, mamă… Nu mai pot…
— Știu că e greu, dar trebuie să reziști pentru copilul tău. Și eu am trecut prin asta…
— Dar tu aveai pe cineva lângă tine… Eu sunt singură!
— Nu ești singură! Eu sunt aici!

Dar mama e la zece kilometri distanță și are grijă de tata bolnav. Prietenele mele s-au risipit prin lume: una în Italia, alta în Germania. Eu am rămas aici, cu visele mele zdrobite și un copil care nu încetează să plângă.

Într-o dimineață, am găsit mucegai pe peretele din camera lui Vlad. Am început să curăț cu buretele ud și lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri. M-am gândit: dacă Vlad se îmbolnăvește din cauza casei asteia? Dacă eu nu pot să-i ofer nimic bun?

Cătălin a venit acasă nervos:
— De ce miroase a mucegai? Nu poți aerisi casa asta?
— Am aerisit! Dar pereții sunt uzi! Avem nevoie de bani pentru reparații!
— N-avem bani nici pentru mâncare! Ce vrei să fac?

Am tăcut. Mi-am înghițit lacrimile și am mers la Vlad care dormea agitat pe patul lui mic.

Într-o zi am cedat. Am lăsat copilul în pătuț și am ieșit afară în curte. Am urlat cât m-au ținut plămânii: „De ce? De ce mie?” Vecina, tanti Maria, m-a văzut și a venit lângă mine.

— Irina, hai la mine la o cafea. Las’ copilul că doarme.

Am intrat la ea în bucătăria caldă și am izbucnit în plâns.

— Nu mai pot… Simt că mă sufoc… Copilul plânge mereu, casa cade pe noi…

Tanti Maria mi-a pus mâna pe umăr:

— Nu ești singura care trece prin asta. Și eu am crescut trei copii singură când bărbatul meu a murit. Dar am mers înainte pentru ei.

Am stat acolo o oră și am simțit pentru prima dată că cineva mă ascultă fără să mă judece.

Seara i-am spus lui Cătălin:

— Trebuie să facem ceva! Să cerem ajutor! Să mergem la un psiholog cu Vlad!

El a dat din mână:

— Nu avem bani de prostii!

Atunci am decis: dacă el nu vrea să schimbe nimic, trebuie să schimb eu ceva.

A doua zi am sunat la Direcția de Asistență Socială din oraș:

— Bună ziua… Sunt Irina Popescu… Am nevoie de ajutor pentru copilul meu…

Mi-au dat un număr de telefon pentru consiliere gratuită pentru părinți. Am vorbit cu o doamnă psiholog care m-a ascultat fără să mă grăbească.

— Nu sunteți o mamă rea, Irina. Sunteți doar foarte obosită și aveți nevoie de sprijin.

Am început să merg la consiliere online o dată pe săptămână. Încet-încet am învățat să respir adânc când Vlad plânge, să nu mă mai învinovățesc atât de mult.

Casa tot cade pe noi, banii tot lipsesc, Cătălin tot tace sau țipă când vine acasă. Dar eu simt că undeva în mine s-a aprins o luminiță mică.

Poate nu voi avea niciodată casa visurilor mele sau familia perfectă din filmele americane. Dar poate pot fi o mamă suficient de bună pentru Vlad.

Mă uit la el cum doarme acum liniștit și mă întreb: Oare câte mame trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare câte dintre noi au curajul să ceară ajutor înainte să fie prea târziu?